Unele lucruri, mai ales cele care imi plac foarte foarte mult, imi plac fara motiv. Sau macar fara motiv aparent. Imi plac pentru ca sunt parte din mine. Nu stiu de ce, nu stiu sa explic de ce. Sunt lucruri atat de strans legate de mine, de ceea ce sunt eu, incat a incerca sa raspund la intrebarea ‘De ce iti place ….?’ ar fi ca a incerca sa raspund la intrebarea ‘De ce ai ochi verzi?’ It’s just because. Pur si simplu asa e.
Mereu sunt putin surprinsa cand cinveva ma intreaba despre vreuna din pasiunile mele ‘de ce?’ Raspund mereu: ‘Nu stiu. Pur si simplu. Mi-a placut dintotdeauna.’
Ma enerveaza asta. As vrea sa am motive, argumente. Nu pot. E chiar atat de simplu: Imi place pentru ca e parte din mine.
Nu stiu de ce imi place atat de mult Spania. Nu stiu de ce ma atrage. Nu stiu de ce citesc cu buzele intredeschise orice cuvant de-a lui Lorca, respirandu-le parca. (Cioran spunea: Nimic din ceea ce e spaniol nu mi-e strain.)
Nu stiu cand sau de ce am inceput sa iubesc fotbalul si tenisul, nu stiu cum mi-am ales echipele preferate sau jucatorii preferati.
Nu stiu, nu imi pot aminti, cum m-am hotarat, cum mi-am ales profilul facultatii la care am dat. Nu stiu cand a inceput sa imi placa, sau de ce.
Nu stiu daca eu mi-am ales pasiunile sau ele erau deja parte din mine.
In orice caz, most of the time, stiu cine sunt si ce vreau. Uneori mai uit, alteori sunt too tired to care, alteori ma las risipita de alti oameni si de alte cuvinte. Dar revin. Mereu. In matca mea. (Definitiile sunt totusi aceleasi, vechi, poate unul-doua cuvinte noi, o virgula in plus sau in minus.)
El e mereu. Sau aproape mereu. Daca nu e el, e altul. Daca nu e altul, nu e nimeni. Si nu imi plac cercurile, imi par dubioase 
. Dar viata mea e un cerc. A bubble. A bubble cand happy, cand sad, cand whatever. Ma invart in ea, de atata timp. Si povestile sunt mereu aceleasi. Alti actori, alte decoruri, replici doar putin schimbate. Dar acelasi sfarsit. Mereu. Si acelasi inceput. Mereu. You see, that’s the problem with circles. It’s the same thing, over and over again. It allways comes around, it never stops. It never changes.
That’s the way I love. The same way as I always did. That’s the way I live. And that’s why. Pentru ca stiu cum se va termina, stiu cum e, nu ma surprinde. Si nu incerc sa schimb. Ma bucur cand sunt in partea happy a bubble, cand vad la orizont partea sad, ma pregatesc sa ma intristez, iar pentru partea cu whatever nu mai am nevoie de nicio pregatire. I know how whatever is. 
Oricum, sunt doar ganduri de 1:19 noaptea in Braila/10:19 dimineata in Melbourne. Sunt doar ganduri de inceput de an, de zile de final countdown inainte de new begining, de citit cuvinte ale altcuiva care imi place sau nu imi place, de existat uneori pentru altii mai mult decat exist pentru mine. De oameni care ma cauta si oameni care nu ma cauta, de oameni pe care ii caut si oameni pe care nu ii strig. De mine, asa cum sunt, fara motive sau argumente, mereu putin surprinsa de intrebarea ‘de ce’, ridicand mereu din umeri, raspunzand mereu: ‘Nu stiu. Pur si simplu. Asa a fost intotdeauna.’
, as fi scris ‘fin’ exact dupa scena in care Sophie s-a intors la spital, intalnindu-se cu Julien. Acea imagine, ei doi fata in fata, ploaia, rochia ei rosie, ceilalti doi privindu-i, el cantand ‘La Vie en Rose’ – mi se pare perfecta pentru sfarsit. Si asa chiar ca iti poti alege ce sfarsit doresti, iti poti imagina orice…
comentarii recente