doua jumatati nepotrivite

 Poza de aici.

 Cateodata nu vreau sa stiu nimic despre nimeni. Mai ales despre mine! Dar nici despre ceilalti. Nu-mi pasa cine esti sau prin ce-ai trecut. Ma intereseaza, in cel mai rau/bun caz cele cateva cuvinte pe care le spui acum. You only get one chance.

Dar nu despre asta e vorba de fapt, ci despre dorinta – sau mai bine zis tendinta – asta a mea, scapata de sub control, de a ‘faramita’ totul. De a sparge totul in cioburi cat mai neregulate, de a descopune totul in piese cat mai mici dintr-un puzzle pe care nu am nici cea mai mica intentie sa il rezolv vreodata.

Nu vreau sa stiu totul despre tine, nu ma intereseaza cine esti, imi pare rau daca asta te raneste, desi de fapt nu imi pare rau deloc – nu are de ce sa-mi para rau, nu-ti datorez nimic si nici tu mie – poti sa imi spui ca sunt cruda cu tine, nu ma supar, nu ma ranesti, nu ma intereseaza asta.

Te vreau descompus, nu te vreau intreg. Te vreau descompus pentru ca si eu sunt descompusa. Toti suntem descompusi, doar pretindem ca sunt intregi, si eu nu am nevoie de inca o imagine construita cu grija, asa cum crezi ca celorlati le place, nu vreau sa iti vad contururile ingrosate de impresia ca acestea iti sunt necesare pentru a putea fi ‘real’. Si nu zambi cand iti spun asta, Nu iti impleti in ochi speranta ca intalnirea cu mine – un om descompus, ca si tine – te va completa. Nu completare e ceea ce caut, nu un intreg din doua jumatati care nu se potrivesc si care doar dau impresia ca se potrivesc doar pentru ca spatiul gol dintre ele este umplut de ne-adevaruri. Nu apartinem unul altuia, de asta avem nevoie de acest lipic al ne-adevarurilor.

E definitia relatiilor im-perfecte: Ne-adevarurile sunt lipiciul care umple golurile dintre doua jumatati nepotrivite.

answers are overrated

 

Poza de aici.

Am chef de scotocit prin oameni, de scufundat in visurile lor mici si realizabile sau mari si imposibile, de descoperit cruzimea jocurilor lor, de impotmolit in decizii greu de luat.

Am chef sa stam o noapte intreaga pe intuneric si fara muzica, sa ne infasuram cu mii de intrebari – mai mult sau mai putin existentiale - sa ne amintim raspunsuri vechi sau sa inventam raspunsuri noi – pentru ca, in cele din urma,  rasaritul sa ne surprinda tacuti si admitand fiecare pentru noi - binenteles in secret si usor rusinati - ca answers are overrated.

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de noi.

Untitled

 

 Poza de aici.

Intotdeauna am iubit mult de tot vara, soare si caldura inabusitoare. Sunt o ‘fire solara’ cum imi spune o prietena.

Dar. Iarna asta, trecuta mai mereu cu lipsa ta, m-a facut sa-mi fie drag frigul. Si zilele astea cu tine alaturi, zilele astea calde, zile cu prezenta si nu cu absenta – m-au dezechilibrat, descumpanit, dezamagit. Suna ciudat. Esti aici – si eu ma simt dezamagita. Imi pare rau. Dar imi vreau mainile reci inapoi. Iti vreau absenta ianpoi. Vreau dorul meu de tine inapoi.

Noaptea asta a fost alba. Nu stiu daca zambeam cand ai plecat… dar stiu ca aveam mainele calde. Si stiu ca am observat asta cand eram pe la etajul doi si ca m-a enervat atat de mult acest mic lucru inutil, incat aproape ca am alergat pana sus si am iesit pe balcon si mi-am lipit palmele de ferestrele reci. Nu-mi era de ajuns, am deschis geamul si am stat asa minute bune, cu mainile si fata si parul lovite de vant.

E doar acelasi lucru din nou. M-am indragostit de dorul de tine si de gandul ca, departe, si tu te gandesti la mine. Iar faptul ca acum esti aici – nu e acelasi lucru. Nu stiu cum o sa iti spun.

I’m a mess.

Monday – colaj

 

 Poza de aici.

Azi e luni. Deci deschid televizorul (Mi-e dor de House )

Azi e luni, deci e ziua mea de rezolvat probleme. De alergat de la un ghiseu la altul si de tras concluzii a la ‘Legile lui Murphy’:

- Coada la care te-ai asezat merge intotdeauna mai incet decat celelalte.

- Cel putin doua persoane o sa se certe cu domnisoara de la ghiseu, si inca vreo patru-cinci o sa se implice in discutie.

- 80% din persoanele care se afla la coada au peste 60 de ani, 60% sunt femei si 40% se grabesc sa ajunga in alta parte.

- 99% dintre aceste persoane cred ca vor ajunge mai repede la ghiseu daca stau lipite de cel din fata.

- Cand in sfarsit ajungi sa fii a doua persoana la ghiseu, o sa iti dau seama ca cel din fata ta are de platit facturile pentru toti vecinii lui sau/si claculatorul o sa o ia razna.

- Problema ta se rezolva intotdeauna cel mai repede.

Azi e luni si ma prinde seara in oras si sigur ca ma intorc pe jos acasa. Drum lung, seara rece, miros indepartat de primavara, inca prea indepartat… Nasul si mainile inghetate, dar zambet pe buze si ochii plini de vise. Is this a smile on my face? Da, e un zâmbet… un zâmbet pierdut… fara scop sau motiv… dar un zâmbet, nevertheless…

Azi e luni, deci am chef sa ma joc. Si uite asa aflu ca:

Si de unde, de neunde – dor de acoperisuri albe.

Devotament?

Ma uimesc de multe ori oamenii devotati. Nu devotati, nu e cuvantul potrivit. Oamenii dedicati, poate… Sau mai bine oamenii ‘prezenti’. Da, asa e cel mai bine spus. Oamenii ‘prezenti’ tot timpul intr-un loc, langa un om, aproape de o idee sau de un argument.

Mai bine explicat cu un exemplu: de cate ori imi vizitez un prieten gasesc la el o anumita persoana, sau aflu ca doar ce a plecat, sau soseste dupa ce plec eu. E mereu ‘acolo’, langa el, mereu aproape, mereu aceeasi.

Sau: este o persoana pe care nu o intalnesc prea des, dar cand se intampla sa fim in acelasi loc, vorbind despre una, despre alta, ea ajunge sa vorbeasca mereu despre acelasi lucru, mereu cu aceleasi argumente, cu aceleasi cuvinte.

Nu e obositor, e uimitor pentru mine. Sa ai o idee sau o persoana careia sa i te dedici in asa masura, sa dai impresia ca e cel mai important lucru pentru tine, sa fiu mereu ‘prezent’ alaturi de acel lucru, acel om… Ma uimeste, acest joc al prezentei.

Jocul meu e unul al absentei, mai degraba… sau, hai, al unei alternari intre cele doua. Am obiceiul sa ‘dispar’ uneori de langa oameni dragi; de cele mai multe ori fac lucrul asta fara sa imi dau seama. Dar imi place sa imi dau timp sa-mi fie dor de ei, sa le dau timp sa le fie dor de mine.

Si cu lucrurile care imi sunt dragi la fel: sunt saptamani in care nu scriu un cuvant, in schimb fac mii de fototgrafii, sunt week-end-uri in care nu fac nimic altceva, doar joc tenis, sunt zile in care nu vad niciun film. Iarasi, imi dau timp sa mi se faca dor de un lucru, ca apoi sa-l pot savura cu atat mai mult.

La fel si cu lucrurile in care cred. Cateodata cred cu ochii inchisi si cu mainile inclestate in ceva, alteori las acea credinta in urma, voit sau nu. Va veni timpul cand ma voi intoarce din nou la ea, si voi crede chiar mai mult.

Dar sunt si oameni care cred tot timpul in acelasi lucru, fara sa-si dea voie sa-l uite, macar putin. Sunt oameni care raman toata viata langa aceeasi persoana, fara sa priveasca mai departe.

E poate un lucru bun, e poate chiar cum spuneam la inceput, devotament… Dar nu pot sa nu ma gandesc ca poate e teama, ignoranta sau slabiciune. Sau dependenta.

Despre iubire, doar atat

Poza de aici.

“Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aştepti nimic în schimb.”

“Înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla. Va veni ora când nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici zâmbetul, nici braţul drăgăstos, nici răsuflarea prezenţei sale. Îţi va fi de ajuns ca ea doar să existe.”

“Nu iubesc buzele tale, iubesc zâmbetul lor. Nu aceşti ochi, ci privirea lor. Nu acest piept, ci dulcea lui palpitaţie ca marea.”

(Citatele sunt din ANTOINE DE SAINT-EXUPERY.) 

Oricum, fiecare dintre noi alege cum sa isi defineasca si cum sa isi traiasca iubirea.

A, si o poveste decupata.

wrapped (asa iubesc)

 

 Poza de aici.

Intotdeauna o sa imi compun viata din cuvinte si imagini. Franturi de cuvinte si imagini, ale mele, ale altora. Sunt definitii la care nu pot sa renunt. (De multe ori uit pentru cine exist, pentru cine fac si spun ceea ce fac si spun.)

Sunt obosita… sa ma impart intre a strage la piept lucruri dragi si a impinge departe aceleasi lucruri. Sau oamenii. La fel. Intotdeauna procedez asa cu ceea ce iubesc.

Cateodata, adun tot ce tine de acea persoana, toate clipele, toate cuvintele, atingerile, le adun pe toate si le ingrop in mine, si il strang in brate si ma inconjor cu el si cu ceea ce inseamna el. Si il sorb ca pe razele de soare si imi topesc ochii pe umarul lui. Rup zilele din calendar doar pentru el si gravitez in jurul lui ca un satelit. Depind de el.

Alteori, adun aceleasi lucruri care imi sunt dragi la el si le arunc in uitare, constienta. Mi se par mici clipele, mi se par prafuite toate emotiile si atingerile, toate cuvintele pe care le-am iubit se prabusesc la picioare si calc pe ele, fara sa le vad. Mi se pare sufocant sa fiu aproape de el, mi se pare ca timpul are pereti si ca acestia au inceput sa se apropie unul de altul. Ma rup de el.

Asa iubesc. Sucit. Fara motiv si fara sens, cum spuneam candva.

Asa iubesc. Respirand. Il inspir si il expir. Pe el, pe acest sentiment, timpul…

O melodie draga mie.

Imperfection is my favourite game.

 Pozele de aici, aici si aici.

Imperfection is my favourite game.

I always like things slightly… mmm… messed-up. A little deviated, a little wierd.

Fotografiile mele preferate sunt asa: un unghi ciudat, lumina imperfecta, umbre, o taietura ciudata, ceva in plus, ceva ce nu ar trebui sa apara, sau dimpotriva, ceva in minus.

Asa imi plac alaturarile de cuvinte, fie intr-o carte, fie in textul unei melodii. Aparent nepotrivite, contrastante, poate chiar gresite.

Asa imi plac filmele, piesele de teatru. Imperfecte, decupate, ne spuse corect, complet.

Asa imi plac oamenii. Imperfecti. Putin ciudati, putin diferiti. Cu manii, cu obsesii, cu incapatanari, cu greseli. Da, iubesc oamenii care gresesc. Imi plac oamenii pe care nu-i cunosc complet. (Si nu cunosc pe nimeni complet, nici macar pe mine. Pentru ca nu vreau.) Imi plac oamenii neconturati, ci doar usor schitati.

My imperfections: