doua jumatati nepotrivite

 Poza de aici.

 Cateodata nu vreau sa stiu nimic despre nimeni. Mai ales despre mine! Dar nici despre ceilalti. Nu-mi pasa cine esti sau prin ce-ai trecut. Ma intereseaza, in cel mai rau/bun caz cele cateva cuvinte pe care le spui acum. You only get one chance.

Dar nu despre asta e vorba de fapt, ci despre dorinta – sau mai bine zis tendinta – asta a mea, scapata de sub control, de a ‘faramita’ totul. De a sparge totul in cioburi cat mai neregulate, de a descopune totul in piese cat mai mici dintr-un puzzle pe care nu am nici cea mai mica intentie sa il rezolv vreodata.

Nu vreau sa stiu totul despre tine, nu ma intereseaza cine esti, imi pare rau daca asta te raneste, desi de fapt nu imi pare rau deloc – nu are de ce sa-mi para rau, nu-ti datorez nimic si nici tu mie – poti sa imi spui ca sunt cruda cu tine, nu ma supar, nu ma ranesti, nu ma intereseaza asta.

Te vreau descompus, nu te vreau intreg. Te vreau descompus pentru ca si eu sunt descompusa. Toti suntem descompusi, doar pretindem ca sunt intregi, si eu nu am nevoie de inca o imagine construita cu grija, asa cum crezi ca celorlati le place, nu vreau sa iti vad contururile ingrosate de impresia ca acestea iti sunt necesare pentru a putea fi ‘real’. Si nu zambi cand iti spun asta, Nu iti impleti in ochi speranta ca intalnirea cu mine – un om descompus, ca si tine – te va completa. Nu completare e ceea ce caut, nu un intreg din doua jumatati care nu se potrivesc si care doar dau impresia ca se potrivesc doar pentru ca spatiul gol dintre ele este umplut de ne-adevaruri. Nu apartinem unul altuia, de asta avem nevoie de acest lipic al ne-adevarurilor.

E definitia relatiilor im-perfecte: Ne-adevarurile sunt lipiciul care umple golurile dintre doua jumatati nepotrivite.