Poza de aici.
Oare cum sună sufletul meu? Oare dacă l-ar mângâia cineva, ar vibra? Ca andaluzele corzi de guitara… Oare dacă l-ar cuprinde cineva în căuşul palmelor, ar lua forma acelor mâini? Şi oare dacă, într-o clipă de neatenţie, l-ar scăpa printre degete, s-ar sparge când ar atinge pământul? Sau s-ar spulbera în vânt, ca fire galbene de nisip…
Cred ca daca ai intalni pe cineva care ar putea face asta nu te-ai mai intreba…
Ba cred ca m-as intreba: de ce vibreaza?… cum de isi schimba forma, umpland acele maini?… de ce firele de nisip sunt galbene si nu gri?… si tot asa
eu ma gandeam ca vei fi prea fermecata ca sa te mai intrebi si te vei lasa in voia simturilor…
Dar intrebarile mele nu sunt febrile si nu cauta cu disperare un raspuns. Sunt linistite ca o muzica de fundal, si doar acompaniaza sentimentele si emotiile…
Din ce e facut nisipul? de cand e el? S-a intalnit vreodata cu timpul?…cat de mult ma fascineaza !
M-a fascinat inca de cand am fost prima data la mare si cred ca el ne poate arata un limbaj al sufletului.
Foarte simplu si frumos. Poza e un alt element important si interesant.
numai bine.
Nisipul e ceea ce ramane dupa ce timpul trece prin oameni si lucruri, nisipul e amintirea pe care timpul o lasa in urma. Un fir galben de nisip e cel mai mic lucru pe care nu il putem pierde sau uita.
am retinut. deci sunt o parte din poezia clipei. iti doresc sa fii pregatita si sa nu uiti vreo intrebare…
No, ca ai spus mai bine decat mine ceea ce vroiam eu sa spun: ‘poezia clipei’