It’s Friday, I’m in love

So. Fun Friday. God, doar un baiat sa fie in camera, ca imediat ma pun pe glume
M., ca de el vb aici. M. are ochi frumosi, glumeste tot timpul, asculta muzica intr-o casca si parca ma cunoaste de undeva. )
Si… nada. Just being happy, easy being happy.
Zi cu probleme cu calc, zi cu muzica si discutii aprinse despre fotbal. Ziua lui Raul azi!

Si am lasat sa se aseze putin distatza azi. Iubiri vechi pe care le imping departe de mine, dar le pastrez totusi asa, la o oarecare distanta, ca si cum mi-ar fi niste sateliti. (Just in case, you never now… daca ai chef vreodata de visat la saruturi sau la ploi sau la nopti in jurul unui foc de tabara, sau a unei seri in sala de teatru… they are right there, la doar o clipire distanta )
Cum spune cineva: iluzii refolosite

Si locuri vechi in care am lasat parti din mine, locuri care seamana cu mine si poate acel loc al meu de care am nevoie si pe care inca il caut. (Stiu doar atat: va fi lumina si va fi o fereastra.)
Insa, pana atunci… Sunt happy in my bubble.

Si totusi… Spania imi pare a fi, cu adevarat, my happy-bubble. Ma vreau acolo, imi vreau zambetul colorat de acel cer al Spaniei de care am citit in Ciroan si in Lorca, imi vreau parul impletit de vantul de acolo, imi inchipui strazile de piatra, pasii mei fericiti ca doar le ating, ochii plini de gene fericite, nestiind unde sa priveasca mai intai… Si ma voi aseza undeva jos, stiu ca voi simti nevoia sa ma asez, sa respir bine de tot acel aer, sa ma conving ca sunt acolo, ca e real, ca e al meu locul ala. Sunt sigura ca il voi recunoaste. (Oare il voi recunoaste?) Si nu va conta prea mult pt mine sa vizitez obiective turistice, da vreau muzee & cosas parecidas, dar cel mai mult vreau strazile acelea, pe care nu le cunosc, dar pe care mi le inchipui si care poate nu sunt deloc cum le cred eu, dar vor fi ale mele, stiu. Si vreau doar sa merg pe jos, prin Madrid, sau aiurea, doar sa merg pe jos si sa privesc si sa respir. Si sa fac poze. Doar strazi, in primul rand strazi. Abia apoi, poate, parcuri, Santiago Bernabeu, un meci de fotbal, unul de tenis, cumparaturi, magazine mici. Si oameni.

I need a title for this

Status la mess: Cred k s-a terminat meciul… da’… tot DND!

Seara racoroasa de vara.

Dor de scris povesti, franturi, decupaje.

Dor de dimineti care nu au intrebari.

Dor, acelasi dor al meu, de lucruri noi, de lucruri vechi, nu conteaza.

Azi m-am gandit din nou la el. Fara sa vreau, cu gandurile venind usor si cu mine nealungandu-le cum ma obisnuisem sa fac. Nu mi-a pasat foarte mult azi, asa ca le-am lasat sa alunece usor in timp ce ma spalam pe dinti sau dadeam telefoane sau imi mancam cuminte inghetata in pauza de cafea

I miss the day you first said my name. Mi-e dor de ziua aia asa cum nu-mi poate fi dor de tine. Mi-e dor doar de acea bucatica din tine: vocea ta. Si de alte bucatele mici: genele tale, parul tau care arata ciudat uneori si am impresia ca e ciufulit, dar de fapt e chiar pieptanat atunci , nasul tau ars de soare si nisipul din papuci, al tau cald “Cantam pana maine dimineata”, acea complicitate care plutea intre noi, cand stiam ca daca eu zambesc fara sa ma uit la tine, cand imi voi intoarce ochii te voi gasi zambind si pe tine… Si atatea alte asemenea mici lucruri, si glumele noastre, si simplul fapt ca erai a-proa-pe… Si totusi… refuz sa-mi fie dor de tine, refuz sa te iubesc. Ramane sa-mi iubesc doar zambetul meu, care apare cand ma gandesc la tine.

 Si totusi, in afara de mine, mai sunt atati de multi alti oameni. OMG. Ce sentiment de panica aproape la gandul ca exista atatia alti oameni in lume! That’s so strage… nu stiu cum se poate explica asta… De parca… nu ca ma apasa acest gand… doar ca… am acelasi feeling ca atunci cand eram mica si simteam ca se apropie ceva inevitabil. wtf?

 Si (Atat de multe propozitii de-ale mele incep cu si. Ma intreb de ce? De ce anume leg propozitia pe care o scriu? Probabil de un gand nescris (care probabil nici nu aveam legatura cu propozitia scrisa ) Dar asa e la mine: tot insist sa leg lucruri care nu au legatura unele cu altele ) Asa… Si?…

Si mi-e dor sa ascult muzica noua, muzica neascultata, muzica de apa, ca underwaterlove sau cu versuri din vreo carte citita de mult.

Si mi-e dor de nou, nou, nou. Locuri noi, pagini noi, imagini noi. Ganduri noi. Haine noi Alt el. Aceeasi eu, dar putin altfel. Doar putin altfel. Dar alt el.

Nu e vorba de M. aici. In niciun caz. Vreau doar sa spun ca ieri mi-a spus: ‘Ia povesteste-mi tu o faza!’ A fost primul lucru. Ceva imi spune ca vor urma si altele. (Ceea ce, binenteles, inseamna ca sunt aceeasi eu, deloc altfel.) )

 ’Un sarut dura pe-atunci cat discurile cu Pink Floyd’  De ce si asta imi aduce aminte de el? De acelasi el, nu altul. Pentru ca, asta vara, cu muzica in urechi, eram cu gandul doar la el. Si am dormit fericita in pat strain si portocaliu cu castile lui in urechi si cu zambetul lui cald la piept, si am dormit in pat strain si alb si cu geamul deschis si cu vocea lui calda la piept, si pentru ca imi umpleam ochii cu marea si buzele cu sarutului lui si pentru ca diminetile nu erau niciodata reci pentru ca aveam bratele lui calde in jurul meu. Si pentru ca in ultima noapte nu mi-a dat o clipa drumul la mana si pentru ca mi-a spus acel al naibii de dulce ‘Lili, mai stai o zi’ De asta.

 (Da, mi-e dor de el. Doar pentru seara asta. Si imi dau voie sa il iubesc putin. Doar pentru seara asta.)

Si noaptea asta atat de al naibii de luminoasa. De unde vine toata lumina asta? E posibil sa vina de la nori? Aaaa, e si luna…  O luna atat de alba. Si doar ea pe tot cerul. Fara stele. Doar luna in mijloc si marginile cerului brodate cu nori albastri-albi. (De parca cerul ar avea margini…)

Si daca fac o poza din balcon in noapte asta, de fapt vreau sa ‘prind’ felul in care ma simt. Aceasta delicioasa mica fericire, acest familiar sentiment, amestec de vechi (nopti de vara cu soapte de vapoare, aseptari, imbratisari, rasul lui) si nou (nori de aceasta culoare nemaivazuta pana acum, un vers nou plutitor, si ferestre sau usi sau alte lucruri de acest gen – doar deschise sa fie – )

 Oh-oooh Child

Things are gonna get easier

 Si de unde, de neunde – dor de acoperisuri albe.

 

^_^

 

Poza de aici

Acum, in acest moment, mi-e dor dureros de dimineti reci, de mine copil la tara, trezindu-ma devreme devreme sa plec la braila, vrand sa dorm, de-abia putem sa deschid ochii, ma imbracam in graba si intre cearsafuri, ieseam afara apoi, toata friguroasa si cerul era inalt si negru si plin de stele si luna ne conducea la autobuz ^_^ si imi placea sunetul pasilor nostri grabiti pe ciment, si cerul se albastrea incet incet, si autobuzul venea, mirosea a praf si a somn, inchideam ochii, ma lasam leganata, visam ^_^ si soarele rasarea intotdeauna in dreapta mea, cand luam curba spre braila, si il priveam printre gene, lumina diminetii se cernea pe fata mea calda de somn si ma intrebam cum de floarea-soarelui se intoarce mereu cu fata la soare si probabil ca ma intrebam si alte lucruri, copil mic ce eram ^_^ si probabil ca visam vise mici si atunci, cu prieteni ca vicky si diana si mica (pe unde-or fi acum?) si cine stie ce surprize de la gume de mestecat sau topogane deasupra chiuvetei ^_^ cred k si la el visam atunci, la marian, asa cum stiam sa visez atunci, nu-mi aduc aminte exact cum, probabil tot dureros, sau poate mai usor, poate ca un copil mic ce eram…

 At the moment, everything is happening really fast, but inbetween all the chaos there is a funny sort of order that lets me breathe for a few seconds before the world is all over the place again.

 ”Who are you? How much silence is there inside you?”

 pain is inevitable, suffering is optional.

 

desi poate ca poarta alt nume defapt

 

Tind dureros spre libertate. Si cel mai greu lucru e sa cauti ceva ce nu stii cum arata; pentru ca nu o sa stii daca l-ai gasit, daca ai trecut deja de el sau inca mai ai de cautat. Asa sunt eu: caut ceva ce nu stiu exact ce e, ce nume poarta si ce gust ar trebui sa aiba. Asa ca fac proiectii. Inchipuri, adica.

 

Deseori mi spun: fericirea trebuie sa aiba gustul drumului, fericirea trebuie sa se trezeasca dimineata, inainte de rasaritul soarelui, sa isi ia rucsacul in spate si biletul de tren in buzunar si sa faca fotografii prin ferestre nu tocmai curate. Si e si asta o fericire, dar nu intotdeauna cea potrivita.

 

Cateodata imi spun: fericirea o fi avand mirosul banilor, o fi trebuind sa stea cel putin 8 ore la birou si sa isi masoare calitatea in cantitatea de clienti. O fi si asta o fericire, dar nu a mea.

 

Altadata ma gandesc: cu siguranta gustul buzelor lui e gustul fericirii, o da, fericirea mea are caldura bratelor lui si culoarea ochilor lui si cuvintele lui sunt firimituri de fericire. O da, asta e un fel de fericire, dar daca timpul o ofileste inseamna ca nu e pentru mine.

 

Acum imi spun: o podea prafuita dintr-un apartament gol ar putea fi taramul fericirii. Cu atat mai mult cu cat sunt carti in colturi si ferestre deschise si calculatorul asezat direct pe jos. Poate ca e o fericire cu gust de singuratate, dar poate e chiar cea pe care o caut. Nu stiu.

 

Nu pot sti, decat daca le incerc pe toate. Si le incerc, pentru ca nu vreau mult, vreau doar acet lucru, pe care il numesc fericire, desi poate ca poarta alt nume defapt.

Eu si fotbalul

 

Scriu cam mult despre mine pe blogul asta… hmmm… Dar am observat ca nu prea am scris despre un lucru foarte important pentru mine, o mare pasiune: fotbalul. :) Asa ca hai sa va povestesc cum a inceput sa imi placa mie fotbalul.

Aveam 14 ani, terminam clasa a 8-a si ma pregateam sa dau la liceu. Eu nu am dat capacitate, nu am avut nici repartizari computerizate, ci am dat direct examen la liceul la care am vrut. Sau am dat si capacitate?.. Nu mai stiu.

Anyway, eu aveam 14 ani si tocmai ne mutasem intr-un apartament nou, care era aproape gol. Un sifonier, un aragaz, o canapea, o masa, scaune. Nu imi aduc aminte sa fi avut si altceva. Nu aveam televizor, ci doar un casetofon cu radio. Era iunie, binenteles si destul de cald. Eu eram singura acasa toata ziua si in sufrageria goala imi intindeam o patura pe jos, ma asezam in mijloc, inconjurata de caiete si culegeri, dadeam drumul la radio si invatam/ascultam muzica. (Doar asa invat eu)

Eram cam stresati toti de examene, asa ca nu ieseam in oras seara. Asa ca stateam acasa, cu radioul deschis, si ascultam meciurile la radio Nu imi aduc aminte ce radio era, sau cine comenta, dar stiu ca facea meciurile sa para frumoase, poate mai frumoase decat erau de fapt pe teren.

Am dat examenele si apoi am plecat la tara, exact la timp pentru semifinale. In anul acela a castigat Franta.

Asa ca in primul an in care am inceput sa iubesc fotbalul, am vazut doar vreo 5 meciuri de la Campionatul Mondial. Nci meciul Romaniei cu Anglia nu l-am vazut, defapt. Eram in excursie la Gura Humorului si nici radio nu aveam Dar am stiut cand a dat Danut gol, pentru ca s-a auzit bucuria pe strazi ) (Danut e Dan Petrescu )

Inainte de ‘98 (pentru ca despre CM Franta ‘98 am vorbit pana acum), mai vazusem CM SUA ‘94, doar cateva meciuri si tin minte ca imi placea de Roberto Baggio si chiar am fost suparata cand a ratat. Imi mai amintesc si mascota si imnul de la CM Italia ‘90, iar cea mai veche amintire pe care o am legata de fotbal e foarte haioasa si mi-e foarte draga:

Aveam vreo 3-4 ani, eram la tara, la bunici. Si tataia meu se uita la un meci al Stelei am impresia, sau poate al nationalei. Oricum, eu adormisem la meci si nici tataia nu rezista prea bine , cand a dat gol Piturca si comentatorul a strigat suficient de tare inca sa ma trezeasca pe mine, insa nu si pe tataia. Asa ca ma inceput sa sarbatoresc si eu golul sarind in pat si strigand ‘Gol Pituca! Gol Pituca!’ :) Asta fiind inceputul carierei mele de microbista.

Dupa 1998, am inceput sa ma interesez cu adevarat de fotbal. Urmaream Campionatele finale, binenteles, Champions League, cupa Uefa, Divizia A si celelalte campionate nationale, in special Primera si Premier league. Astfel, dupa pasiunea pentru fotbal in general, au inceput sa vina si altele: pasiunea pentru o echipa de club, pentru un jucator, pentru un stil de joc, am inceput sa citesc ziare si carti si sa adun informatii despre anii si meciurile si jucatorii pe care ii pierdusem. Parca nu imi era de ajuns tot ce aflam, aveam decupari si caiete pline de date, si eram tare bucuroasa cand imi povestea cineva despre vreun meci vazut pe viu sau autografe de la jucatori.  (Mama mea a avut autografele tutror jucatorilor de la Universitatea Craiova ) Eram o mica obsedata.

Cu timpul, pasiunea asta a mai scazut in intensitate. Dragostea dureaza trei ani, nu? Dragostea mea neconditionata pentru fotbal a durat vreo 4. Incepand din 2002, am lasat-o mai moale cu urmaritul tuturor meciurilor si notatul tuturor scorurilor. Nu mai urmaresc decat Ch League si Cupa Uefa, Liga 1 printre picaturi si Primera si Premier League doar pe net, din ziare, din stiri, din pacate…

Totusi, din 2 in 2 ani, Campionatul e highlight-ul anului pt mine. Imi plac meciurile si imi place atmosfera, imi place grabitul acasa ca sa prind imnurile, imi plac statisticile si imi plac reprosurile prietenilor: nu te-am mai vazut de 3 saptamani! Acum am anuntat pe toata lumea din timp: toata luna iunie sunt ocupata!

Si imi doresc tare mult sa fiu la un campionat, sa fiu acolo, pe stadion, sa am cele mai proaste locuri posibil, dar sa fiu ACOLO! Iar Euro 2012 e in Polonia si Ucraina. Wanna bet I’m gonna be there? Desi parca nici CM 2010 Africa de Sud nu suna imposibil! =))

 

Blurry smile

Cateodata se face tarziu, scriind sau citind, privind fotografii, vorbind cu oameni aproape sau departe. Si atunci mi-e dor sa fie racoare si vara adanc. Si atunci imi dau ochelarii jos si totul devine blurry si nedefinit, asa cum imi place mie. Si imi desfac parul si ma simt libera, asa cum imi place mie. Si ascult o melodie noua si mellow, ca A house by Dove, si ma simt usoara, cum imi place. Si ma descalt si dansez desculta, ca un copil, cum mi-a placut intotdeauna.
  
  E o fericire mica si totul pare mai apropape si totul pare posibil, timpul devine aliat, iar cuvintele imbratiseaza emotiile.
  
  Si imi place.
  
  Si usa la balcon se deschide, pt ca afara miroase a fericrea unui copil din nopti scufundate in amintire si reinviate in seara asta de acest blurry smile.
  
  Si imi place.
  

Imprumuturi fara dobanzi

Poza de aici

“Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi fara sa ceri voie nimanui?”

Problema mea este ca, atunci cand imprumut un lucru, nu il cer niciodata inapoi, ci astept sa-mi fie inapoiat. Asa se face ca am bucatele din inima imprastiate prin locuri si oameni. Si sincer, chiar nu le vreau inapoi. E un fel de a ramane legata de ceva ce mi-a fost odata drag. Si cum am mai spus, independenta din mine iubeste nodurile. (Ma suspectez )

 

Vag

Poza de aici

Am nevoie de un loc unde sa fiu trista.

Pentru nimic si doar asa, sa fiu.

Caci sunt oricum, doar ca in locul asta

Nu pot sa fiu atat de trista cum as vrea.

 

E dor din nou,

(e dor mereu, as spune)

e dor si-atat

e dor si altceva

e dor de gesturi prea uitate

si de cuvinte prea mici

care nu mai dor.

 

E cautare iar

(si ea, ca-ntotdeauna)

E greu sa cauti cand nu stii ce vrei

Si atunci iti iei confuza cautare

In palme resemnate si ii dai alta forma:

Asteptare.

 

Si apoi vin nopti,

ca asta de exemplu,

in care simti prea tare lipsa a ceva

ceva ce-ti amintesti – vag – ca a fost o data

dar nu mai tii minte cum era.

 

Si rima nu e cautata,

nici versurile – e doar inertie

Nici chiar naivitatea nu e studiata

e pur si simplu poezie.

 

Copilaria e-un cuvant prea mare.  Copilaria nu e o varsta, e o clipa. Pe care nu vreau sa o depasesc.

 

Dar asta e prea simplu si nu are nimic in comun cu ce simt azi.

 

Exagerez. Aproape mereu. Sunt trista si vreau sa fiu si mai trista. Sunt trista fara motiv si vreau sa am un motiv. Mi-e dor nedefinit si vreau sa-mi fie dor definit. Vreau sa ma doara si sa-mi pese. Vreau sa fiu ranita. Vreau sa-mi franga cineva inima.

 

Vreau sa plang si vreau sa fie frumos. Vreau sa am pe cineva cu care sa nu fie greu. (Si deja apar contradictiile, urmand indeaproape exagerarile.)

 

Frumusetea – si ea imi pare departe in ultimul timp. Parca ma multumesc sa o trec in revista. “Uite ceva frumos! Sa ii fac o poza.” – si apoi poza ramane in camera sau e scrisa pe cd si privita doar o data sau de doua ori.

 

Nu conteaza, multe lucruri, atat de multe lucruri nu conteaza pentru mine. E bine si rau. Si nici macar nu doare.

 

Cuvantul e blazare. Sau resemnare. Lipsa de entuziasm. Depresie?

 

Nu conteaza pana unde merg, din sinonim in sinonim, schimb locul, dar nu sentimentul.

 

Vreau sa plang si sa ma doara tare si sa uit sau sa nu uit. Nu stiu, scriu ca nu stiu si nu vreau sa scriu asta. Nu conteaza, chiar daca ar conta.

 

Zilele le numar, orele, minutele, traiesc de la ‘land mark’ la ‘land mark’. O borna e sambata pt care am planuri, apoi finala Roland Garros, apoi CE, apoi 14 iulie. Apoi cine mai stie ce.

 

Vreau nebunia aia care sa-mi dea planurile peste cap, vreau sa fac o greseala mare care sa ma rupa de aici (nu mi-e frica de greseala, pt ca daca stiu un lucru, acela e sa fug).

 

Toate sentimentele, emotiile si senzatiile mele sunt vagi. (Ce sa mai spun de impresii, pareri si opinii ). Plus ca am vaga impresie ca si certitudinile mele sunt vagi.

 

Imi place cand incep de la un lucru si ma las purtata de cuvinte. Dar si asta s-a mai spus deja.

 

Povesti

 

         

        Poza de aici.

 

          Când eram mica, la tara la bunici, citeam mult şi orice fel de carţi. Am început cu poeziile lui Toparceanu şi am sfârşit cu romanele de dragoste ale Sandrei Brown & Co, pe care le imprumutam de zor de pe la vecinele de vârsta mătuşii mele. Şi acum, când mă duc la tara nu pot să stau fără să citesc ceva. Şi-mi iau de-acasă Romanul adolescentului miop, sau La rascruce de vanturi, sau Roşu şi negru ori vreun alt roman frantuzesc şi citesc, lenevind în pat, cat e de lunga ziua.

 

          Şi la tara zilele sunt mereu atât de lungi… Şi soarele are o lumina care te imbie mieros la citit şi lenevit. Şi apoi la închis cartea şi la visat. Şi apoi la adormit şi visat. Şi apoi la trezit şi plimbat şi citit…

 

Şi cărţile mele au mereu gust şi miros de tara. Eliade e primăvara cu arome şi rasarituri tremurătoare. Pe Cioran îl citeam vara, pe calduri inabusitoare ce ondulau zarea pana devenea mare înspumata. În toamna galbena şi strabatuta de neguri îl citeam pe Blaga. Iar iarna, Crivatul zgaltaia fereastra în timp ce focul ardea în soba şi eu citeam E. Bronte.

 

Dar nu asta vroiam să spun.

Când eram mica, vreo 12-13 ani, gasisem o carte în pod, că acolo ţinea mamaia cartile; şi eu mă urcam pe scara subreda (ce frica mi-era!), urcam pas-pas, încercând să fac cat mai puţin zgomot, la prânz, când mamaia dormea. Doarmea mereu la prânz, de când mă ştiu. Şi mă punea şi pe mine să dorm, dar eu mă furisam mereu, şi faceam tot ceea ce nu aveam voie să fac: umblam la maşina de cusut, mă jucam cu focul (ce-mi mai plăcea focul!), mă furisam în camara să fur din dulceturi sau mă urcam în pod să iau cate-o carte. Şi-mi era foarte frica la început, că mamaia mă amenintase de mai multe ori că dacă nu sunt cuminte, da militaria jos din pot. Şi eu nu ştiam ce e Militaria asta, dar avea mamaia un fel de a vorbi, că mă speria foarte rau. Dar într-o zi am prins curaj şi m-am urcat în pod, şi cu teama am căutat peste tot, dar n-am găsit pe nimeni şi nimic care să-mi para că seamănă cu o Militarie, şi chiar nu era nimic de speriat în pod, doar numai nişte paianjeni, dar mie nu mi-a fost niciodata frica de paianjeni. Şi mamaia mă tot ameninta că da Militaria jos din pod dacă nu sunt cuminte, dar eu nu mă mai speriam, şi ea nu ştia de ce pana într-o zi când i-am zis că am fost eu în pod şi nu-i nici o Militarie acolo.

 

Aşa că pe la varsta aceea, mamaia mă cam scapase din mână, şi mă urcam în fiecare după-amiaza în pod, fără frica de Militarie, dar atenta totuşi să nu fac zgomot, că dacă de Militarie nu-mi mai era frica, mamaia mă mai speria câteodată, când mă certa rau de tot şi nu mă mai lăsa să merg la baie cu copii.

 

Şi gasisem atunci în pod o carte minunata: cu prinţi, prinţese şi zane bune. Şi eram la vârsta când incepeau să-mi para foarte frumoase şi foarte importante rochiile şi bijuteriile şi castelele. Şi incepeam deja să visez la prinţi.

 

Şi toate în acea carte erau minunate. Printesele erau frumoase şi delicate ca florile, aveau par lung de aur şi ochii ca peruzelele (Eu nu ştiam prea bine ce sunt peruzelele, dar în poze ochii lor erau mari şi albastrii şi cu gene lungi şi intoarse şi mereu le sclipeau stelute în ochi). Şi printesele cele frumoase şi fragile aveau rochii de matasuri şi dantele şi aveau atâtea pietre preţioase: safire, smaralde, rubine, diamante, briliante şi toate erau cusute cu fir de aur, ceea ce mă făcea să fac ochii mari şi mă închipui şi pe mine îmbrăcata într-o asemenea minunatie de rochie.

 

Dar cel mai mult îmi placeau palatele în care printii îşi aduceau printesele după ce le salvau. Căci erau cu adevărat minunate: erau din marmura sau cleştar (pe care eu mi le imaginam ca un fel de sticla strălucitoare) şi aveau o camera cu pereti de aur, alta cu pereţii de platina, alta cu pereti de argint şi topaze, şi aveau candelabre din pietre preţioase, iar în cea mai frumoasa camera, candelabrul era de briliante, ceea ce era cel mai minunat lucru pe care mi-l puteam imagina.

 

Şi citeam poveştile acestea şoptit, cu buzele intredeschise şi cu ochii mari. Şi după ce terminam de citit o poveste, inchideam cartea şi scoteam un caiet în care descriam ce fel de camere îmi doream eu în palatul meu. Şi îmi facusem un palat…! Cel mai frumos din lume! Era din aur şi diamante şi avea etaj şi balcoane în forma de trandafiri şi, binenteles, în cea mai frumoasa camera aveam un candelabru de briliante. Şi îi facusem şi gradina palatului meu, plina de toate florile din lume şi aveam şi portocali, pentru că îmi placeau tare mult portocalele şi gradina era nemuritoare şi florile infloreau şi iarna, printre zăpada. Şi facusem şi un plan palatului meu, un plan pentru care m-ar fi ividiat orice arhitect. Ce mai, eram tare mandra de palatul meu!…

 

[Pentru 1 iunie trecut. ]