Foto de aici.
Place to breathe.
In primul rand, e bine si greu sa se intample lucruri, apoi devine mai usor, si incet-incet dispare si oboseala si parca totul capata alt ritm.
Pentru ca timpul a luat o forma noua. Pare un lenes rau galben, lat si stralucitor, alunecand usor printre maluri cu maslini aplecati spre apele-i. [imagine veche, de pe vremea cand los ojos del enamorado eran como aceitunas]. 
Se pare ca, asemeni prietenului rau, mi-am gasit si eu matca in timpul asta. Ma simt si eu galbena, alunecand usor. E probabil vremea si toamna. E aerul usor rece, e cerul albastru sticlos, e soarele galben pal, sunt frunzele fosnitoare, e zgomotul plin al tocurilor grabite pe ciment. Norii au forme si culori din ce in ce mai diverse.
8 ore lungi si lenese la servici, inca 3, ceva mai scurte in week-end, Prison Break in fiecare marti, un meci de fotbal din cand in cand, dor de o muzica mai noua sau foarte veche, seri de sambata la teatru, dupa-amiezi de duminica in parc.
Sunt lucruri mici si nesimnificative, coordonate ale zilelor mele.
Ma incanta vatul si aerul bland al inceputului de toamna, mirosul orasului seara si culoarea obrajilor mei.
E dor de Brasov, cu acel drag pe care ma temeam ca doar mi l-am imaginat. E dor de Brasov asa cum imi este dor si de el, I guess, cateodata difuz, cateodata intens, de cele mai multe ori necunoscandu-l.
E dor de munte si frig, de culori si ceata, de materiale groase si moi, de strazi inguste de piatra, de porumbei si de baieti frumosi care fumeaza. De frunze si picaturi de ploaie, de maini inghetate si picioare obosite, de zambet galben si ochi stralucitori. De alergat de la un loc la altul si apoi de oprit si privit in jur cu mirare.
E foarte frumos ca imi regasesc puncte de reper; sunt aproape surprinsa sa realizez ca, uite, inca imi place sa… !
Pot uita multe despre o persoana. Si uit! Uit numele de familie, uit unde si cum ne-am cunoscut, uit ce secrete am vorbit, uit si ce era important pentru ea, pot uita multe… Dar niciodata nu uit cum ma simteam alaturi de ea.
Am mai tras cateva tuse cu pensula la portret… dar portretul asta cred ca nu o sa-l termin niciodata.
Iar visele raman acolo, in cutiuta. Chiar daca momentan le-am impins undeva in spate. Va veni si timpul acela.
Semnele de la Love of my life ma fac sa zambesc si ma dor. As vrea sa-l am aproape, dar am mai vrut asta. Si cand l-am avut, n-a fost nimic. Nu conteaza. Decat lui de la sfarsitul sms-ului si faptul ca inca se gandeste la mine si faptul ca nu stiu de ce se gandeste la mine. (Nu imi aduc aminte sa-l fi facut intr-un fel sa imi simta dorul in ultimul timp – cuvintele… – am uitat multe lucruri in legatura cu el, am uitat glumele noastre, privirea lui, tot ce ne-a legat, cat timp a trecut, cum a inceput, cum s-a terminat. Dar nu am uitat cum ma simteam cu el alaturi.)
Un vis mic si unul mare.
Visul cel mic: un palton mov care sa aprinda toamna.
Visul cel mare: Brasov. Sibiu. Oriunde.
Si mi-e dor de noi toti de atunci. De toate glumele si toate dramele si toate copilariile. Mi-e dor de toti cei pe care i-am uitat si mi-e dor de el . Sa ii simt capul pe umarul meu dimineata.
Mi-e dor de ei si de mine cu ei. A fost un timp. Si a trecut.
E alt timp acum.
Coordonatele sunt putin schimbate. Dar nu mult.
)
)
comentarii recente