Rock on

 

Your Taste in Music:

Adult Alternative: Highest Influence Alternative Rock: Highest Influence Nineties: Highest Influence Classic Rock: Highest Influence Eighties: Highest Influence How’s Your Taste in Music?

Your 80s Song is “Sweet Child O’ Mine”

If you were transported back to the 80s, your life would be all about rock and roll.You love the free wheeling, wild atmosphere of the 80s – even if there were consequences later on.You think of the 80s as a time of partying hard and letting loose.Even if you find a lot of the 80s nostalgia to be a bit lame, you truly believe there was no better decade. What’s Your 80s Karaoke Song?

Your Rockstar Name Is: Midnite Zombie

Rock on! What’s Your Rockstar Name?

Rock on, then!

Stop and hear the music

 

Acum un an sau doi, The Washington Post a facut un experiment culturalo-social: intr-o aglomerata statie de metrou, intr-o dimineata de vineri, cand majoritatea oamenilor se indreptau spre munca, tanarul violonist Joshua Bell trebuia sa cante 6 piese clasice, nu insa atat de celebre incat sa atraga atentia. Se urmarea reactia oamenilor vizavi de art on display.

Timp de 43 de minute, cat a cantat, pe langa el au trecut 1097 de oameni. Doar 7 dintre ei s-au oprit sa il asculte pentru cateva minute. Fara sa incetineasca pasul, 27 de oameni au dat bani, in total 32 de dolari. Cu doar trei zile inainte, la concertul sustinut de Joshua Bell la Symphony Hall s-au vandut toate bilete, 100 bucks a piece.

Articolul scris despre ‘experiment’ de catre  Gene Weingarten pentru Washington Post s-a numit ”Pearls Before Breakfast” si a primit Premiul Pulitzer in 2008. Il puteti citi aici. Site-ul personal al lui Joshua Bell, aici.

- Suntem chiar atat de grabiti incat nu mai putem risipi cateva clipe sa apreciem frumusetea? Este orice altceva-ul mai important?

- Este frumosul frumos doar atunci cand cineva/ceva ne spune si ne impune asta? Pariez ca macar o pancarda cu The famous and talented musician Joshua Bell playing right here! ar fi atras intr-adevar o multime. Ce sa mai spun de alte vreo doua cuvinte adaugate: for free, just for you, once in a life time! Ar fi facut minuni!

- Cat de multe putem pierde…

seven pounds

 

seven pounds

Trailer-ul nu spune multe: Will Smith are un plan: sa ajute 7 oameni. De ce, cum si de ce doar 7, m-am intrebat.

Raspunsul la ‘cum’ l-am intuit din prima scena, care ne arata sfarsitul filmului: el se sinucide.

Si raspunsul la ‘de ce’-uri este usor de ghicit: vina. Vina de a fi omorat 7 oameni intr-un accident il determina sa planuiasca sa salveze alti 7.

Dar acum apare alt ‘de ce’: de ce asa? De ce sa aleaga aceasta cale lasa (se sinucide) si egoista (salveaza doar 7 oameni, doar pe cei pe care doreste el). Ar fi putut alege atatea alte variante, mai putin dramatice, mai eficiente de a ajuta. Alegerea lui nu il face un erou, ci il face un las. Scopul lui principal nu e sa ajute, ci sa pedepseasca. Sa se pedepseasca.

De asta nu spune nimanui planul lui, doar lui Dan (si nici lui in totalitate, cred). E un las care nu doreste altceva decat sa se indeparteze de oameni si de viata. Si nu am vazut lupta interioara pe care deciziile lui ar fi trebuit sa le declanseze.  Ofera viata altora, sperand ca astfel sa nu se simta vinovat si pt moartea sa. Egosim.

Filmul nu pot spune ca mi-a placut. Din contra, poate si pentru ca aveam asteptari mari de la el. Si asta nu din cauza ca deciziile si motivatiile personajului mi s-au parut gresite. I don’t have a problem with that. Imi plac oamenii care fac greseli. Chiar si mai mult cei care nici macar nu isi dau seama de asta. Dar ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa legaturii. Nu mi-a transmis nimic Will Smith, nu s-a creat nicio legatura cu personajul, nu l-am simpatizat sau compatimit. Nu am vazut nici struggle nici determinare din partea lui. Nu am vazut sinceritate.

P.S. Oh, and don’t get me started ’bout the way he chose to kill himself. That was just stupid. O meduza, care e neurotoxica, ar afecta toate organele, astfle incat nu ar mai fi putut fi viabile pentru transplant!

azi

Eu compun azi.

Desi cuvintele nu sunt ale mele. Nici imaginile. Pana si mirosul de portocala vine din alta camera. E o zi a linistii pentru ca nu ai nimic de spus, e o zi a asteptarii pentru ca nu ai nimic de facut, e o zi a privirii vietii prin ferestre inalte.

E o zi a indepartarii de oameni, o zi a neintelegerii unor concepte, o zi a amplificarii unor sentimente confuze. Nejustificat.

Imi place vremea crispy de afara, pe care mai degraba o intuiesc si de-abia astept sa simt umiditatea recE a serii pe obraji si in par. Ascult o trupa romaneasca, Vice, si muzica lor se rostogoleste ca fumul alb de tigara.
Nu conteaza.

Mmm… am chef de citit, de scufundat cu totul in cuvinte. Am chef de o carte usoara care sa ma traga cu totul in lumea ei si sa respir in ritmul vietii personajelor. Sau poate o carte grea si densa, plina de cuvinte care sa imi fure respiratia si al caror sens il pot intelege doar inchizand cartea pentru cateva clipe.
Nici asta nu conteaza.

Inca imi gasesc locul in amintiri vechi, in povesti deja stiute pe de rost si in caiete cu coperti uzate. Pe site-ul cu amintiri din copilarie, Ciresarii au publicat si o amintire de-a mea.
Conteaza mult.

numele lui

Pentru numele lui nu e loc pe pagini virtuale.

 

In schimb e loc in palmele mele. Si in ochii mei. Si mai ales pe buze.

 

Nu stiu voi, dar eu cand ma indragostesc, printre altele, ma indragostesc invariabil si de numele lui. Si ii tin numele, innodat cu panglici rosii, exact in palme, in ochi si pe buze.

 

Ador sa ii spun numele. Si ador acea etapa cand trec de la a povesti despre el ca fiind ‘prietenul meu’ la a vorbi despre el rostindu-i numele. Atat, numele lui, fara apozitii. Daca sunt indragostita, o sa-ti dai seama de asta dupa felul in care ii spun numele. E totul acolo, in acele cateva litere si in felul in care buzele mele le inconjoara.

Uneori imi doresc…

Am gasit leapsa pe Catalin Ticheru’s blog si desi am lasat si acolo un comentariu, cred ca orice subiect legat de ‘as vrea sa’-uri merita tratat mai pe larg. Asa ca:

• Uneori imi doresc sa pot controla timpul (alteori imi doresc sa pot uita de timp).
• Uneori imi doresc sa ma implic in mai multe proiecte. Uneori imi doresc sa am mai mult initiativa si mai mult curaj.
• Uneori imi doresc sa tin minte mai multe lucruri (dar apoi uit ca imi doresc asta).
• Uneori imi doresc sa fac cu totul altceva decat fac acum.
• Uneori imi doresc sa fi jucat tenis de cand eram mai mica (cine stie ce Stefi Graff as fi ajuns pana acum ).
• Uneori imi doresc sa particip la Survivor.
• Uneori imi doresc sa sun pe cineva cu care nu am mai vorbit de mult doar ca sa ii spun ca imi este dor de el/ea.
• Uneori imi doresc sa mai fac o facultate. (Mi-e dor de o sesiune) (I know, I’m a wierdo! ).
• Uneori imi doresc sa public o carte. (Uneori imi doresc sa pot scrie ceva care sa merite publicat).
• Uneori imi doresc sa ma pot intoarce pentru cateva clipe in trecut, sa retraiesc anumite momente.
• Uneori imi doresc sa stiu cum ar fi aratat viata mea daca as fi ales alte drumuri.
• Uneori imi doresc sa fie tot timpul numai vara. Uneori (rareori) imi doresc sa fie numai frig si alb.
• Uneori (deseori) imi doresc sa cunosc fiecare bucatica din lumea asta.
• Uneori imi doresc sa plecam de nebuni prin tara, fara planuri si fara bani.
• Uneori imi doresc sa il iau pe el de mana si sa mergem undeva unde sa fim doar noi.
• Uneori reusesc sa fac ceea ce imi doresc.  

Voi? Ce va doriti uneori?…

taceri colorate

  

Taceri colorate.

Tacerea fulgilor de nea cand ninge ca in povesti uitate.

Tacerea fulgilor de nea prinsi intre buze de copilul pe care l-am uitat.

Tacerea orasului derulandu-si cladirile, oamenii, strazile.

Tacerea tuturor culorilor aprinse.

Tacerea pasilor facuti unul dupa altul, pe drumul vechi, pe drumul nou.

Tacerea primului pas, tacerea ultimilor pasi.

Tacerea unui ramas-bun, tacerea unei revederi; tacerea unor vieti necunoscute.

Tacerea unui cap ascunzandu-se in caldura umarului celui care va pleca.

Tacerea unui copil obosit sa deseneze cu degetul pe fereastra aburita.

Tacerea unui timp ce trece prea repede, tacerea unui timp ce pare sa-si repete clipele.

 

Plutesc

Foto de aici.

A pluti. E un verb care ma caracterizeaza.

 

Plutesc in timp. Prezentul nu imi e de ajuns. Alunec in trecut, ma avant inspre viitor. Amestec cele trei timpuri ca pe acuarele pe plansa. Ca pe trei culori primare, dar nu rezulta gri, nu. Obtin un curcubeu de emotii, trairi, amintiri, sperante.

 

Plutesc in mine, in ceea ce sunt. Flux si reflux, sunt asa si sunt altfel, sunt si nu sunt. Nu e inconstanta, este explorare.

 

Plutesc, ma las dusa de valuri si in stanga si in dreapta, pentru ca daca as merge pe acel minunat drum drept as pierde tot ce e pe marginea acestuia. Demult, imi doream un drum drept si spuneam: Cred ca eu sunt deja pe drumul meu, dar in loc sa merg drept inainte, il traversez confuza dintr-o parte in alta. Nu mai cred acest lucru. Cred ca drumurile sunt facute pentru a calatori, nu pentru a ajunge la detinatii. Si daca nu e atat de importata destinatia, de ce m-as grabi inspre acolo, alegand drumul cel mai scurt si cel mai drept? Nu. Imi place sa ratacesc de la acest drum uneori, ma pot intoarce oricand vreau la el, stiu care este al meu. Si imi dau voie sa ma opresc din cand in cand pe marginea lui, privind la urmele de pasi venind dispre trecut si incercand sa ghicesc pe unde voi mai pluti in viitor.

What’s My Word?

Anul asta a inceput pentru mine cu o lipsa a cuvintelor si o abundenta a emotiilor si a imaginilor. Cuvintele nu sunt pierdute, nu – ci doar par sa isi fi pierdut din sens si importanta, multe dintre ele.

Azi m-am jucat cu cuvintele.

Your Word is “Think”

You see life as an amazing mix of possibilities, ideas, and fascinations. And sometimes you feel like you don’t have enough time to take it all in.You love learning. Whether you’re in school or not, you’re probably immersed in several subjects right now. When you’re not learning, you’re busy reflecting. You think a lot about the people you know and the things you’ve experienced. What’s Your Word?

Eu nu cred ca pe-acesta l-as fi ales.

Rooftops

 

Foto de aici.

I have a thing for rooftops. Don’t ask me why.

Are poate legatura cu drumurile lungi cu masina, pe cand eram copil. Stateam pe bancheta din spate si, mica cum eram, vedeam doar acoperisurile cladirilor pe langa care treceam. E ceva plin de ocrotire si tacere, alunecare, singuratate si o anumita doza de inocenta.

Insist sa innod lucruri care nu au legatura.