Portrete

Ca tot vorbeam de autoportrete, sa lasam “auto” deoaparte si sa adaugam “de vedete”. Chiar, narcisismul nu se rezuma la a apasa tu insuti pe buton, ci si la a te lasa pozat la infinit de altii. Poate chiar mai mult asa.

Nu sunt eu mare amatoare de poze cu vedete, dar am descoperit pe NY Times o galerie care mi-a placut chiar foarte mult. Inez van Lamsweerde si Vinooth Matadin reusesc sa dea o lumina speciala fotografiilor:

Sam Worthington & Zoe Saldana - Avatar

Vera Farmiga & George Clooney - Up in the Air

Woody Harrelson - The Messenger

Colin Firth & Julianne Moore - A Single Man

Christoph Walz - Inglorious Basterds

Bonus: noua mea preferata Carey Mulligan, fotografiata de Helen van Meene:

Carey Mulligan - An Education

Sursa foto: The 7th Annual Great Performers in Film.

Oglindiri

Foto de aici.

Inspirata de articolul Anei (sau pusa pe ganduri de acesta), am invartit o vreme pe degete si pe neuroni subiectul: autoportretul. Dovada de narcisism? Mijloc de exprimare a personalitati? Autoportretul poate porni din multe radacini si poate merge in multe directii. Diferite. Din cate imi dau seama, cele mai evidente nivele si forme sub care se manifesta sunt:

1. Autoportetul haifaiv. Cel mai des intalnit? Cunoscut si sub forma autoportretul pitzi. Caracteristici – cine nu le stie? Imbracaminte provocatoare, expresie a fetei ‘seducatoare’ si neaparat un text profund care sa insoteasca fotografia: “doolce si fina,sunt papusa din vitrina” sau “oare de ce ma mira ca ma invidiaza toata lumea???…sincer aveti pt ce,pt ca sunteti sub nivelul meu…:P”. Nu am uitat de celebra mana intinsa (omniprezenta). Si nici de decorul ce se zareste in spatele demoazelei, cam in contrast cu ce vrea ea sa transmita. Ma gandesc ca autoportretele gen haifaiv sunt mai degraba proiectii decat introspectii. Un fel de: asta as fi eu in cea mai buna varianta a mea. Daca as fi dura as spune: expozitie cu vanzare. Dar nu sunt, asa ca spun doar: idealul spre care tinde respectiva. Cum vrea sa fie (vazuta). Nu pot sa scap de senzatia ca este ceva comercial in toata aceasta expunere. Asta ca sa nu vorbim si de lucruri ca indecenta. Exemplu.

2. Autoportretul artistic. Introspectie, exprimare. Ceva ce vine dinauntru si se reflecta in forma estetica. Alb-negru pentru mai multa simplificare, culori vibrante pentru mai mult impact, pasteluri pentru atmosfera melancolica. Forme diferite, dar frumoase. Oricine poate vedea asta. Pe flickr/deviant sunt cativa artisti ale caror autoportrete imi par cu adevarat deosebite. Cu siguranta sunt, in comparatie cu galeria haifaiv. Mirjan, Lara Jade, Zhang, Marta, Ioana, Kirra – sunt doar cateva exemple. Si un baiat, sa echilibram balanta.

3. Autoportretul-transformare. Aproape o moda si acesta, cu ceva succes pe internet si cu ceva succes si pe la festivalele de scurt-metraje. Cate un autoportret zilnic, timp de 3 sau 6 sau multi ani. Pentru ce? O forma de cunostere in transformare. Chiar spune multe filmul fetei tale, suprapusa, suprapusa, suprapusa. Zi dupa zi. Imi plac acele umbre care abia se zaresc in succesiunea rapida de imagini: parca un zambet pe toata fata in ziua a 263-a? O incruntare abia mascata in cea de-a 485-a? Au fost acolo sau doar mi s-a parut? Oare autorul le mai tine minte? Ce imi place la acest gen de autoportret este simplificarea dusa la extrem. Niciun accesoriu, nicio expresie pozata, ci doar asa cum esti.

4. Autoportretul in pictura. Aici lucrurile stau putin invers, cred eu. Daca la autopotretul foto manifestarea porneste dinspre executie spre cunoastere, la autoportretul pictat, izvorul e cunoasterea si rezultatul e creatia. Frida Kahlo spunea: I paint self-portraits because I am the person I know best. Imi place ideea acestei studieri a trasaturilor si apoi incercarea de a le reflecta pe panza alba ca intr-o oglinda. Sa te recompui. Cateva auto-portrete celebre, aici.

5. Autoportetul abstract. Cine esti tu? In afara corpului, fetei, infatisarii. Ce te caracaterizeaza? Ce te reprezinta? Un obiect, un loc, o frantura. O fantezie, o injumatire. O impletire. Posibilitatile de exprimare tind spre infinit. Iar rezultatul este, iarasi, estetic.

Eu imi fac autoportrete la diferite intervale de timp. Cand simt nevoia. Stau in fata camerei asa cum sunt, in acel moment. Privesc si astept timer-ul sa declanseze. Si ma regasesc, intorcand camera, asa cum ma inchipui. Sau nu. Am uneori surprinza sa vad in privirea mea ceva ce nu stiam ca e acolo. In unele fotografii par chiar jenata, de parca nu m-am simitit in largul meu cand mi s-a facut poza, desi eu am facut-o practic. Si eram doar eu si camera. Trag concluzia ca in acel moment nu ma simteam bine eu cu mine. Sau privesc in trecut privind in camera, si ea, fidela, prinde si acest lucru. Ma reflect in franturi de momente. Sunt eu, oglindita in altceva. Ma vad si ma arat. Ma descopar. Asta cred ca e rostul.

Gotta love idle days :)

Saturday morning, singura la birou, Bossa Nova curge frumos in boxe, usa e deschisa sa intre putina primavara, ganduri de fotografiat, in cana  de ceai este plina cu Fanta (si eu nu vad nimic in neregula cu asta), nu am nimic de facut. Seamana cu una din acele ‘zile minunate’ vechi.

De la inceputul saptamanii ma chinuiam sa imi amintesc un site pe care gasisem eu niste mici minunatii. Nu reuseam sub nicio forma. It just came to me! Ironic, se numste Things We Forget.

E 20 februarie, ma simt in sfarsit! la inceputul unui drum care duce spre primavara. Port adanc dorul unor dimineti senine, copaci verzi si sacoul meu negru. Simt nevoia unei glastre cu narcise pe birou. Imi proiectez, iar si iar, imaginea unei intalniri in aer de seara albastra si mi-e dor de zgomotul pasilor alene prin parc.

Cand am chef de autoportrete alb-negru e clar ca ceva se schimba. Imi place un termen pe care l-am invatat de curand: emotional landscapes. Vreau sa locuiesc putin acolo.
La fel, cand am nevoie ca cineva (oricine) sa imi promita ceva (orice) e clar ca ceva se schimba.

Si am chef de Strwaberry Fields Forever, imi doresc Mecanica inimii de Mathias Malzieu si Oscar si Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt, mi-e dor de Inimi Cicatrizate si vreau sa ma pierd intr-un film adanc. Aceastea sunt cele 4 puncte cardinalo-culturale intre care imi fac culcus. Si cred ca toate acestea la un loc inseamna ceva.

P.S. Thank God for blue skies.

Bossa Nova

Foto de aici.

La mine (acasa, la servici, in cap) rasuna cam de la inceputul saptamanii Bossa Nova. Ca te obicei, cand imi place cu adevarat ceva, ma apuc sa studiez domeniul respectiv si sa il introc pe toate partile. Asa ca am aflat:

Bossa Nova este un stil muzical brazilian aparut la sfarsitul anilor 50 – inceputul anilor 60. A evoluat, cum altfel, din samba, amestecandu-se cu jazz-ul si, in oarecare masura, cu reggae si muzica cubaneza. ‘Noua tendinta’ (cam asa s-ar traduce Bossa Nova) a fost popularizata de Vinicius de Moraes, Antonio Carlos Jobim si Joao Gilberto. Prima melodie de Bossa Nova este considerata ‘Bim-Bom’, a lui Joao Gilberto.

Desi miscarea Bossa Nova a tinut propriu-zis doar sase ani (1958-63), a atras multi adepti, in special tineri muzicieni si studenti si a contribuit cu numeroase melodii la repertoriul standard de jazz. Popularitatea genului a crescut in anii ce au urmat si a depasit granitele Braziliei si apoi continentul sud-american, astfel incat au aparut dueturi de genul: Francis Albert Sinatra & Antonio Carlos Jobim. (adica Frankie )

Alte doua etape notabile cred ca sunt:

- Pe la mijlocul anilor 90, artistii europeni au inceput sa se inspire din Bossa Nova, remixand-o in BossaElectrica, TechnoBossa, etc. Inevitabil.

- In sens invers, artisti brazilieni au remixat celebre melodii internationale, adaptandu-le la stilul Bossa Nova. Ar trebui sa ascultati versiunea dupa Guns – You Could Be Mine.

Dincolo de istoria genului si discutii teoretice despre estetica acestuia, ce imi place mie la acest stil este acest feeling de relaxare, de usuratate, de a privi viata zambind si de te lasa purtat de val. Sunt doua expresii pe care le-am gasit si care cred ca se potrivesc foarte bine:

zen-like simplicity

cool sensibility

Pe repeat este acum piesa:

Gilberto Gil – Vamos Fugir (Gimme Your Love)

Vamos fugir
Deste lugar, baby
Vamos fugir
Tô cansado de esperar
Que você me carregue

Vamos fugir
Proutro lugar, baby
Vamos fugir
Pronde quer que você vá
Que você me carregue

Pois diga que irá
Irajá, Irajá
Pronde eu só veja você
Você veja a mim só
Marajó, Marajó
Qualquer outro lugar comum
Outro lugar qualquer
Guaporé, Guaporé
Qualquer outro lugar ao sol
Outro lugar ao sul
Céu azul, céu azul
Onde haja só meu corpo nu
Junto ao seu corpo nu

Vamos fugir
Proutro lugar, baby
Vamos fugir
Pronde haja um tobogã
Onde a gente escorregue
Todo dia de manhã
Flores que a gente regue
Uma banda de maçã
Outra banda de reggae

Se poate asculta aici.

Alicia Bock

Daca va plac fotografiile care prind exact acea savoare a Parisului, romantismul, nostalgia, viata boema etc., atunci trebuie sa vedeti fotografiile Alicei:

Imi mai plac foarte mult de la ea fotografiile cu pasari; de fapt imi plac toate fotografiile ei, sunt delicate si calde si foarte bine incadrate, imi par.

Pe Alicia o gasiti pe:

- site-ul ei de fotografii, aici
- blogul ei, aici (tot o cutiuta cu lucruri frumoase, ale ei, dar nu numai)
- blogul in colaborare cu Susannah Conway, despre favorite things, aici.

Contrast

Stie cineva ce anotimp mai este? Eu una, sunt usor confuza…

Astazi pe repeat

Owl City – Fireflies

You would not believe your eyes
If ten million fireflies
Lit up the world as I fell asleep

‘Cause they’d fill the open air
And leave teardrops everywhere
You’d think me rude
But I would just stand and stare

I’d like to make myself believe
That planet Earth turns slowly
It’s hard to say that I’d rather stay
Awake when I’m asleep
‘Cause everything is never as it seems

‘Cause I’d get a thousand hugs
From ten thousand lightning bugs
As they tried to teach me how to dance

A foxtrot above my head
A sock hop beneath my bed
A disco ball is just hanging by a thread

I’d like to make myself believe
That planet Earth turns slowly
It’s hard to say that I’d rather stay
Awake when I’m asleep
‘Cause everything is never as it seems
When I fall asleep

Leave my door open just a crack
(Please take me away from here)
‘Cause I feel like such an insomniac
(Please take me away from here)
Why do I tire of counting sheep
(Please take me away from here)
When I’m far too tired to fall asleep

To ten million fireflies
I’m weird ’cause I hate goodbyes
I got misty eyes as they said farewell

But I’ll know where several are
If my dreams get real bizarre
‘Cause I saved a few and I keep them in a jar

I’d like to make myself believe
That planet Earth turns slowly
It’s hard to say that I’d rather stay
Awake when I’m asleep
‘Cause everything is never as it seems
When I fall asleep

I’d like to make myself believe
That planet Earth turns slowly
It’s hard to say that I’d rather stay
Awake when I’m asleep
‘Cause everything is never as it seems
When I fall asleep

I’d like to make myself believe
That planet earth turns slowly
It’s hard to say that I’d rather stay
Awake when I’m asleep
Because my dreams are bursting at the seams

P.S. Imi plac Owl City. Sunt de ascultat cand ai chef de liniste. Last Fm zice ca ei canta pop-electronic, dar mie mi se pare ca seamana cu The Feeling mai mult decat cu orice altceva. Oricum, Fireflies e delicioasa!

Uitari si regrete (letting go)

Sunt unele lucruri care depasesc puterea mea de intelegere. Nu le inteleg, pur si simplu, si am cam renuntat sa mai incerc. De ce si-ar sterge cineva blogul, de ce ar rupe scrisori, de ce ar nega un trecut? Da, nu ii mai reprezinta acum. Inteleg. Dar i-a reprezentat candva. Te negi pe tine insuti negand acel trecut; pentru ca daca te negi pe tine din trecut, te negi si pe tine din prezent; tu esti efectul.

Un post al Simonei m-a facut sa ma gandesc  din nou la aceasta teorie a mea.  Simona nu vorbeste de stergerea blogului, dar vorbeste despre a pune punct si a o lua de la capat. De a cauta ceva cu totul diferit. Inteleg ce vrea sa spuna. Doar ca acel cuvant, a sterge, pe mine ma deranjeaza teribil. Sa incepi ceva nou… da, implica o oarecare doza de uitare. Sau macar de detasare, de letting go.

Dar cat de mult poti uita din ceea ce tu ai fost? Si oare cat de benefic este asta, pentru cel care esti acum? Niciodata nu am rupt scrisori, niciodata nu am ars fotografii (ca in filme) dar stiu oameni care au facut lucrurile astea in realitate. Niciodata nu am vrut sa uit o iubire, chiar daca pierderea ei m-a durut. Niciodata n-am vrut sa imi uit propriile mele tradari si greseli; le-am pastrat, ca dovezi a ceea ce am fost, si in timp au devenit lectii.

Pastrez strans la piept ceea ce am fost, pentru ca doar astfel pot stii cine sunt.

Desigur, exista si cazuri extreme.Un trecut dureros care te tine prea strans legat, nu te lasa sa fii tu insuti. Nu te lasa sa cresti, sa evoluezi, sa devii o varianta mai buna a ta. Si atunci n-ai de ales: trebuie sa te eliberezi. Altfel nu supravietuiesti. Dar aici vorbim deja de lucruri prea profunde.

Stergerea unui blog, pe de alta parte, mi se pare un act de superficialitate on display. In mare masura un moft, poate. Eu, recunosc, am fost dezamagita cand persoane pe care le citeam si-au sters blogul. M-am simtit putin tradata, pe nedrept desigur, dar asa am simtit. Si inca le mai pastrez un loc un blogroll sau un bookmark, desi de fiecare data sunt intampinata de: The authors have deleted this blog. The content is no longer available.

Sa iei o pauza, cand simti ca nu mai ai nimic de spus, mi se pare normal. Sa nu mai scrii deloc, la un moment dat, inteleg - you moved on.  Dar sa stergi ceea ce ai scris, ce ai simti, ce ai fost la un moment dat?…

Poate ca vrei sa uiti. Poate ca vrei sa ascunzi ceva. Poate ca te doare sau te sperie sau te rusineaza. Dar degeaba spargi oglinda care iti reflecta chipul, chipul tau e acelasi.

Eu mai am unul sau 2 bloguri vehci, de fapt incercari/schite. Le-am parasit, dar nu le-am sters. Le pastrez acolo, le vizitez din cand in cand, poate mai si scriu ceva. Sau doar le citesc. Ma privesc in oglinda trecutului. Dar deh, eu sunt o nostalgica.

P.S. Cat despre regrete, eu sunt unul dintre aceia, care spun ca nu au. :d Pentru mine, regret inseamna durere si nod in gat si dorinta aproape disperata de a schimba ceva. Am avut in unele momente, dar timpul le-a estompat, iata de ce nu mai am: le-am lasat in urma. Le-am uitat, iata, regretele. Mai pastrez din ele doar o umbra de tristete…

Semne de primavara

Nu afara, ci doar la mine in casa:

Crini

Primule

Trandafiri

Violete de Parma

Yummy

Spaghete Milaneze

Desert cu banane si vanilie

Nu cred ca isi inchipuia vreodata blogul meu ca va gazdui fotografii cu niste feluri de mancare facute de mine. Si atat de delicioase! Insotite de un pahar de vin alb, super! (Da, ma laud )