Chef de joaca

Nu ai cateodata chef de joaca? Da, chiar daca ai 25 de ani, 30 sau 40! Nu ti se intampla sa stai intr-o zi ca oricare alta la birou, cu acelasi probleme de rezolvat, cu acelasi zumzet al calculatoarelor in urechi – si sa se starneasca asa o frematare in tine, si un dor de alergat cu picioarele goale prin birou si de invartit colegii in scaunele lor?

Imi place copilul asta mic si neastamparat care inca mai isi are coltisorul lui in mine. Si tare-as vrea sa il pastrez, asa pus pe sotii si inocent in acelasi timp. Sa-i bat la usa si sa il chem la joaca, de cate ori mi-ajunge de viata asta de adult.

Eu i-as spune doar: Am chef de joaca! Si el ar sti exact ce sa faca. M-ar lua de mana si am alerga pana la cel mai apropiat parc, ne-am da in leagane si pe topogane, am manca vata de zahar si ne-am cumpara obiecte producatoare de baloane de sapun. Ne-am tavali prin frunzele cazute si am mangaia toti catelusii intalniti.

Ne-am intoarce acasa, am manca pepene rosu pana ne-am pata tricourile cu el. Dar nici ca ne-ar pasa! Ne-am intinde pe burta pe covor, sa ne uitam pe carti cu animale si sa citim povesti. Am fi strigati la masa, dar nu ne-am duce decat daca ni se promit cartofi prajiti si placinta de bostan. Apoi, satui si obositi, am adormi fara sa vrem si ne-am trezi la fel de fericiti.

Pentru copii, toata viata e un vis si o joaca. Ma bucur atat de mult ca inca mai e si pentru mine asa, macar din cand in cand.