Timp

Poza de aici.

Wake up early. Dimineata cu miros de cafea si de aer rece si de drum si de fete sterse de ploaie… Si cerul alb, si vântul rece pe obraji, si cap plecat pe mâna, si gând departe-departe, la dimineti grabite, ochi somnorosi si timp de mult pierdut…

Blogul Anei a implinit 1 an si citind-o ma gandeam cum trece timpul prin noi, lasand urme, schimbandu-ne.

Unde eram eu acum 1 an? Browsing browsing prin calculator si gasim:

         It’s another way to get through the day…
       Not missing him, not knowing him… he is too far, just too far away… 
       Mint. Mi-e dor de el… de el si te mine, de zilele si noptile impreuna, de vocea lui, de rasul lui… de cum imi spunea el numele… de grija lui pt mine… (era grija?…) :))
       Mi-e dor sa-l am aproape… mi-e dor sa fiu importanta pt el… mi-e dor sa exist pt el…
       Vreau doar sa se gandeasca la mine…

        write down all the things that you’d like to be
       write down all the things that
       you don’t believe
       write down all the places you’d like to see
       write down anything that you want
       is yesterday, tomorrow, today?
       is nothing gonna change the way? 
                                                                                                      2007

Mda, mi-aduc aminte. Eram intr-un proces intens de dezindragostire.

Acum 2 ani:

        O dimineaţă cenuşie în care m-am simţit departe de toate. But in a good way. Distanţată puţin. Şi liniştită puţin. Ca şi cum aş fi scăpat de o grijă. Recul.
       O zi cu zâmbet amar. Rainy sky, grey clouds, dichin’ school comes natural…. Not in the mood… feeling blue… black finger nails… bitter thoughts…
       Şi afară tună şi e pe cale să izbucnească o furtună… outside & inside…

        All this talk of getting old
      It’s getting me down my love
      It’s getting me down my love
      Like a cat in a bag, waiting to drown
      Like a cat in a bag, waiting to drown
      This time I’m comin’ down
                                                                                                         2006

Fiecare zi are o coloana sonora pt mine

 Acum 3 ani scriam scrisori:

        As vrea sa-ti spun cum ma simt. As vrea sa stii cum ma simt, sa simti si tu acelasi lucru si sa-mi spui ce e. Caci nu stiu.
       Si soarele, care s-a ascuns de mine cand aveam nevoie de el si a aparut cand renuntasem. Plecam trista, cu vantul impletit in par si el ma privea gol, nerecunoscandu-ma. Aveam in fata  drumul lung si dureros de intoarcere…Eram suspendata undeva intre tine si mine, ma simteam suspendata intre noi doi… Fara sa ma gandesc insa vreo clipa la tine… Ma simteam doar straina mie, straina lui, straina… chiar si tie… Incet-incet, soarele a inceput sa zambeasca campului tremurator de verde si galben, si incet-incet am inceput sa zambesc si eu.
      Acum sunt acasa, desculta si cu sufletul deschis si tremurator. Palpaitor. Si clipesc incet si respir usor si privesc in fata ziua.
      Sunt fericita si trista, iubitule. Poate ca e teama ceea ce simt.
      Aceasta scrisoare n-are nici rost, nici sens. Iart-o. N-aveam de ce sa iti scriu, n-aveam nici ce sa iti scriu. Ti-am scris doar pentru ca mi-e teama si simt ca am gresit.  N-are rost sa te sarut, L.
                                                                                                         2005

Ma opresc aici, pentru ca daca vreau sa merg si mai departe in trecut, va trebui sa incep sa rasfoiesc caiete ratacite prin sertare.

Road-trip

 Sa vorbim despre drumuri, unul dintre cele 21 de cuvinte ale mele si unul dintre lucrurile cele mai dragi mie pe lumea asta.

Iubesc un road-trip mai mult decat aproape orice altceva, din clipa in care incep sa-l planific, pana la 1-2 zile dupa ce m-am intors deja acasa.

E un feeling deosebit, care incepe din momentul in care imi spun: “Am chef sa plec undeva week-end-ul asta”. E emotie si nerabdare. Incep sa caut parteneri de aventura si locuri de vizitat. E curiozitate si energie. Ne hotaram pentru o destinatie si incep sa printez locuri si lucruri interesante de vazut pe acolo. E primul pas al unei noi descoperiri.

Urmeaza apoi acele zile lungi, de pana la data plecarii. Imi plac si ele, imi dau timp sa imi imaginez, sa schitam un traseu si sa ma gandesc cum sa fac sa imi incapa toate lucrurile pe care vreau sa le iau cu mine doar intr-un rucsac. (La inceput, vreau sa iau o groaza de lucruri, dar intotdeauna sfarsesc prin a spune: “Daca am camera, mp3-ul, o carte si un pix, nu-mi mai trebuie altceva ).

Imi place si sa spun tuturor: “Nu pot week-end-ul asta, ca PLEC!”. Si acel “plec” spus pe tonul unui om care isi marturiseste planul de a evada: soptit, secretos, cu sclipiri in ochi

Si vine si ziua plecarii, de fapt dimineata plecarii, de cele mai multe ori. Imi e imposibil sa nu imi amintesc de mine copil 12-13 ani, asteptand autocarul in fata scolii pentru a pleca in tabara. E una din imaginile vechi si dragi pe care nu le pot uita.

Si ma trezesc mereu devreme in dimineata plecarii, cu zambetul deja pe buze cand deschid ochii. Si ies pe balcon sa respir aerul rece al diminetii si sa privesc cerul, si daca e deja lumina afara, sigur voi face o poza din balcon, doar ca sa stiu eu mai tarziu, cand o voi privi: “Asta e dimineata aceea cand am plecat la…”  si sa simt atunci aceeasi emotie de acum.

Drumul propriu-zis e si el delicios. Dupa ce ne-am instalat in autocar/tren/masina, probabil ca o sa fac cate o poza celor care sunt cu mine si o sa-i rog sa-mi faca si mie una.

Apoi urmeaza drumul lung, cu pauze din cand in cand in orasele prin care trecem, si cobor mereu, oriunde oprim, arunc cate-o privire pe-acolo, descopar niste gogosi delicioase sau niste catelusi jucausi, fac cateva poze si pelcam din nou, mai departe.

Un drum lung, oricat de lung, nu mi se pare niciodata monoton sau plictisitor.

Si cand ajungem, urmeaza alta parte frumoasa, descoperirea orasului in care am ajuns. Imi plac orasele, e genul de vacante care imi place cel mai mult: city-break. Nu ma dau in vant dupa statiuni, pentru ca a vedea doar oameni aflati in vacanta nu mi se pare interesant. In schimb - sa ma aflu intr-un oras, in mijlocul oamenilor care isi poarta cotidianul, rutina lor, pulsul obisnuit al orasului, freamatul, masinile, strazile - asta imi place cel mai mult. Si imi plac strazile, strazile pur si simplu - cele pe care trec atati de multi oameni in fiecare zi, grabindu-se care incotro, prea ocupati pentru a privi in jur, prea prinsi in cotidian pentru a “vedea”, pur si simplu, acea strada - si eu sa o “vad”, sa ad oamenii si strazile, sa vad cum se compelteaza si se amesteca unul cu altul - asta imi place cel mai mult. Si sa fac poze.

Si drumul de intoarcere - e si el frumos, nu mai e dimineata, ce e seara, are alt gust si alt ritm. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai scurt, cum spuneam candva si e intotdeauna tacut. Cel putin, eu tac. E timpul sa imi reprivesc senzatiile si emotiile, sa le asez in ordine, strat peste strat, pietricele de forme si culori diferite, dar la fel de dragi.

Am fost plecata azi toata ziua; am plecat la 6 dimineta si ne-am intors acasa la 9 seara. Si nu am fost plecata in vacanta, ci pentru serviciu - dar zambetul meu de acum e genul de zambet pe care daor un road-trip mi-l poate aduce. Si pentru ca nu mi-a fost de ajuns, in week-end plec si mai departe.

Poezie

 

Prima poezie pe care am scris-o. Eram mica (12-13 ani), aveam un caiet mare (studentesc), eram la tara, in fata casei, era primavara si ploua.

Cerul pictat în acuarele

Poartă amprenta unei mâini rele

Care cu nici un preţ n-a vrut

Să dăruiască un sărut

Cerului mut.

Dupa ce am scris-o in caiet, o picatura mare de ploaie a cazut chiar pe randurile abia scrise, mazgalind putin foaia.

Mi se parea cel mai frumos lucru.

Eram mica si priveam lumea cu ochi mari.

answers are overrated

 

Poza de aici.

Am chef de scotocit prin oameni, de scufundat in visurile lor mici si realizabile sau mari si imposibile, de descoperit cruzimea jocurilor lor, de impotmolit in decizii greu de luat.

Am chef sa stam o noapte intreaga pe intuneric si fara muzica, sa ne infasuram cu mii de intrebari - mai mult sau mai putin existentiale - sa ne amintim raspunsuri vechi sau sa inventam raspunsuri noi - pentru ca, in cele din urma,  rasaritul sa ne surprinda tacuti si admitand fiecare pentru noi - binenteles in secret si usor rusinati - ca answers are overrated.

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de noi.

Morning Song

 

Intotdeauna am iubit diminetile. Sunt atat de adanc impregnate in mine - lumina si mirosul si aerul rece pe obraji si visele staruind inca printre gene - incat nici nu e nevoie sa-mi mai explic. Nimic.

Lucrurile sunt simple dimineata. Intotdeauna au fost. Dimineata sunt copil, mai mult ca oricand. Toti suntem mai mult copii dimineata, nu? E mai greu sa te prefaci.

Da, diminetile sunt legate de copilarie pentru mine.

Ma trezeam inainte de rasaritul soarelui pentru a lua autobuzul spre casa. Ma trezeam dupa un somn dulce, nedorind sa ma trezesc, sa ma imbrac, sa ies afara. Si cand ieseam, zgribulita, in aerul rece, cerul era de negru, inalt, indepartat, stelele sclipeau albastre si mici, ici-colo, luna ne insotea la autobuz.

In autobuz - cald, liniste si praf. Nostalgia drumului. Aer albastru si miros de zori.

La un moment dat, autobuzul facea o curba, indreptandu-se spre oras, iar eu, stand la fereastra dinspre rasarit, puteam vedea soarele ridicandu-se.

Rasaritul, rosu, portocaliu, lanuri de floarea-soarelui privindu-l, drumul, dimineata, ochi somnorosi nevrand sa clipeasca pentru a nu pierde spectacolul…

E una din cele mai vechi imagini pe care mi le amintesc de cand eram copil. Si ma mai intreb de ce iubesc atat de mult soarele si drumul. The sun and the open road.

E un cantec, Morning Song de la Jewel, cu care ma trezesc in cap in multe dimineti, inaintea soarelui. Si da, uneori vreau sa Let the phone ring, let’s go back to sleep, let the world spin outside out door.

Dar nu azi. Azi am un drum care ma asteapta.

Primul rasarit colorat din acest an