Bucuresti

     

Inca de prima oara cand am fost in Bucuresti, impresia pe care mi-a lasat-o orasul a fost de distanta. Distanta intre locurile din oras in care trebuia sa ajung, distanta intre oameni. Oamenii… imi pareau atat de departe unul de altul, desi stateau toti adunati pe scaune de metrou. Imi pareau diferiti, atat de diferiti intre ei! Intr-un oras mic, oamenii se amesteca, seamana, au aceleasi gesturi. E senzatia unui mediu familiar. In Bucuresti, oamenii par ca traiesc izolati de cei din jur, fiecare in lumea lui, cu ziduri facute din paginile ziarului/cartii citite, din castile adancite in urechi. Iar orasul?… hmm… prima impresie a fost ca la intrare trebuia afisat mare: ‘Bine ati venit in Bucuresti! Scuzati dezordinea, suntem in constructie.’

Pe mine ma atrage necunoscutul mai mult decat orice, dar necunoscutul Bucuresti, la prima intalnire, nu m-a atras, ba din contra, m-a respins. Dar de atunci, au tot fost drumuri la Bucuresti, vizite scurte, de o zi-doua, care au facut lucrurile sa se aseze. Am inceput sa vad si eu – uneori – orasul in acea lumina boema care emana din articolele Simonei (careia, apropo, ii spun un ‘La multi ani’ intarziat. )

Iar week-end-ul asta, un Bucuresti gri si amortit, un Herastrau sub ploaie, nenumarate drumuri cu metroul, adidasi uzi si esarfa stransa in jurul gatului – m-au facut sa simt (poate doar putin din) farmecul sau. Duminica cred ca m-am indragostit putin de strazile Bucurestiului (pentru ca strazile sunt lucrul cel mai frumos dintr-un oras, cred eu). Bine, poate o contributie a avut-o si faptul ca m-am plimbat cu iubirea de mana.

P.S.1 ‘Fotografiile’ aste au o poveste!!…

P.S.2 ‘Cat la sanse suta de ploaie?’

Locuri frumoase

    

Mi-e dor de Brasov zilele astea. De Brasov asa cum l-am vazut ultima oara, la intalnirea toamnei cu iarna. De culorile aprinse de ploaie si apoi stinse de ceata. De frig, de Tampa, de amestecul acela de oameni si tacere. De acel timp, de acel drum.

E unul din locurile mele preferta din Romania, Brasovul. Mai sunt si altele, unele vazute, altele, deocamdata doar visate. Le insir mai jos, intr-o lista fara numere, ci cu liniute.

Vazute, simtite, iubite:

• Brasov
• Sinaia
• Constanta
• Piatra Neamt
• Pitesti
• Bucuresti
• Voineasa
• Borsec

Visate, dorite, iubite:

• Sighisoara
• Sibiu
• Cluj
• Timisoara
• Delta
• Vama Veche 

P.S.1: Aici puteti vedea o foarte frumoasa prezentare cu fotografii din toate locurile romanesti declarate patrimoniu UNESCO.

P.S.2: Iar aici puteti vedea noul meu blog. Se numeste Destination: Any si e facut impreuna cu iubitul meu. Acolo scriem noi despre locuri din toata lumea, ce am vazut sau ne-ar placea sa vedem. Aruncati o privire si spuneti-ne cum vi se pare.

Turcia, asa cum am cunoscut-o

- Umbrele lungi si calde ale diminetii

- Dealuri verzi si cer senin

- Prima intalnire cu marea

- Moschee si ochiul lui Allah

- Plaja, plaja, plaja

 

- Dimineti

- Si inserari

 

- Dealuri de maslini

- Palmieri

- Si floricele

- Oameni

- Si multe multe steaguri

- Kusadasi, Bodrum, Marmaris – 2009

Mai multe fotografii: aici.

Wordless Wednesday

dor de primavara

   

Azi sunt copilaroasa si fericita, frematatoare si ghidusa si mai ales nerabdatoare. Sa il vad pe el, sa ne plimbam de mana prin oras, sa rad, sa fie soare, sa fac poze, sa vina primavara, sa vin caldura.

 

Am cheful asta nebun de a fi copil; e vorba de energia care prinde viata in mine odata cu primele raze de soare. Ma simt puternica, frumoasa, vie, simt ca pot face orice si ca o sa fac totul!

 

Vreau sa scap de hainele groase de iarna

vreau sa ma imbrac subtire si colorat

vreau sa prind culoare pe pielea alba pe care mi-o face iarna

vreau sa deschid ferestrele sa intre toata lumina in casa

vreau sa umfle vantul perdelele

vreau sa ies afara si sa simt vantul pe obraji si in par

vreau sa imi joace lumini si umbre pe fata si sa mi le prind pe rand in gene

  

     

Mi-e dor de picioare desculte si de fuste lungi inconjurandu-le

mi-e dor de mirosul si atingerea firelor de iarba

mi-e dor de lenevitul in parc, intinsa pe spate, privind norii

mi-e dor de ploi repezi si calde

mi-e dor de zile lungi si nopti luminoase

mi-e dor de nerabdarea de a calatori si de entuziasmul de a descoperi

mi-e dor de pozatul unei singure flori de liliac in mii de variante

                                                                                                          

         

         

Plutesc

Foto de aici.

A pluti. E un verb care ma caracterizeaza.

 

Plutesc in timp. Prezentul nu imi e de ajuns. Alunec in trecut, ma avant inspre viitor. Amestec cele trei timpuri ca pe acuarele pe plansa. Ca pe trei culori primare, dar nu rezulta gri, nu. Obtin un curcubeu de emotii, trairi, amintiri, sperante.

 

Plutesc in mine, in ceea ce sunt. Flux si reflux, sunt asa si sunt altfel, sunt si nu sunt. Nu e inconstanta, este explorare.

 

Plutesc, ma las dusa de valuri si in stanga si in dreapta, pentru ca daca as merge pe acel minunat drum drept as pierde tot ce e pe marginea acestuia. Demult, imi doream un drum drept si spuneam: Cred ca eu sunt deja pe drumul meu, dar in loc sa merg drept inainte, il traversez confuza dintr-o parte in alta. Nu mai cred acest lucru. Cred ca drumurile sunt facute pentru a calatori, nu pentru a ajunge la detinatii. Si daca nu e atat de importata destinatia, de ce m-as grabi inspre acolo, alegand drumul cel mai scurt si cel mai drept? Nu. Imi place sa ratacesc de la acest drum uneori, ma pot intoarce oricand vreau la el, stiu care este al meu. Si imi dau voie sa ma opresc din cand in cand pe marginea lui, privind la urmele de pasi venind dispre trecut si incercand sa ghicesc pe unde voi mai pluti in viitor.

Rooftops

 

Foto de aici.

I have a thing for rooftops. Don’t ask me why.

Are poate legatura cu drumurile lungi cu masina, pe cand eram copil. Stateam pe bancheta din spate si, mica cum eram, vedeam doar acoperisurile cladirilor pe langa care treceam. E ceva plin de ocrotire si tacere, alunecare, singuratate si o anumita doza de inocenta.

Insist sa innod lucruri care nu au legatura.

Alb

Doar Alb. Sinaia, Busteni. Ninsoare, zapada, ceata, frig. Iarna frumoasa.

Dor de iarna

 

Foto de aici.

Am chef de lumi fag familiare pe care le ghicesc in fotografiile altor oameni.
Am chef de lumi acoperite de uitare pe care le mai zaresc inca in unele alaturari de culori.
Am chef de primul sentiment de fericire pe care mi-l amintesc, fericirea mica a unui copil pe bancheta din spate a unei masini, pe un drum lung, cu lumini colorate jucand in fereastra.
Am chef de tacerea ce se revarsa dintr-o imagine alb-negru a unui cer apasator peste un oras rece.
Am chef de trecutul din genele si degetele mele si de viitorul din ochii si bratele lui.
Am chef de fericirea alba a unei case goale dintr-o dimineata rece, in care singura prezenta e vocea lui la telefon.
Am chef de poze albe si de miros de portocale.
Am chef de scotocit in sertare, cautand pungi de cadouri si albume vechi cu fotografii vechi.

Dor de iarna.

Braila, anul trecut.

scrieri si lumi

 

 

Atata chef de construit si da, demontat lumi. Cuvintele imi par unelte de decojit suflete. Varul vechi cade la picioare, starnind o pulbere alba usoara. Ea se aseaza in tacere previzibila pe pantaloni, pe maneci, pe chipuri. Atatea lucruri pe care nu le pierdem, nu le putem pierde.  

Lumea mea a fost intotdeauna cea mai mica. Locul meu a fost intotdeauna pe bancheta din spate, in partea dreapta, langa ferestra cea mai rece si uda de ploaie. Lumea mea mica aburea ferestra, degetele mele mici o transformau in portativ sau sevalet, in functie de anotimp. Tacerea era o plapuma calduroasa.

Si uneori nu doare nimic. Cum poate doar gandul ca cineva exista undeva sa ma fac fericita. Mi-e suficient sa stiu ca existi. Acest lucru n-ar fi trebuit sa fie aici.