Varste

Foto de aici.

   

Imi dau seama, uneori, ca nu reusesc sa imi constientizez varsta, acest 26 pluteste in deriva in jurul meu, iar eu nu pot sa mi-l apropii. Nu e al meu, nu il simt. Desi sunt luni de zile de cand mi-a fost atribuit. Intru din cand in cand pe conturi parasite de netlog, facebook sau myspace si gasesc aceste cifre insotindu-mi numele si am senzatia ca am nimerit gresit. Eu, 26 de ani? Nu mi-i simt.

 

Sunt varste la care eu raman blocata. Anii trec, varsta pe care o simt nu se schimba. Am avut 17 ani timp de 6 ani! Norocoasa am mai fost. Am tinut, mai degraba instinctiv decat constient, de aceasta varsta. Imi placea copilaria inca aproape, naivitatea, dramatismele, intensitatea. Poate lipsa de responsabilitate, desi eu prefer sa ii spun lipsa de griji. Independenta, libertate. Si alte cuvinte insirate in 17 ani infinit.  Frumoasa varsta. Am trait-o si am savurat-o pe de-a-ntregul.

 

Si apoi, dintr-o data, la cateva luni bune dupa ce i-am implinit, i-am si simtit: 23 de ani. Schimbarea a venit in cel mai firesc mod, desi usor brusc. I-am descoperit, i-am primit cu entuziasm, i-am constientizat. O dulce si lenta maturizare, incredere noua in propriile puteri, responsabilitatile privite ca pe o dovada de putere, nu ca pe o corvoada, constientizarea tuturor lucrurilor pe care EU le pot face, viitor deschis. Frumoasa varsta si aceasta. Descoperirea drumului tau. La 17 ani zburzi dintr-o parte in alta a drumului, alergi cat si unde vrei, faci popas cand ai obosit. La 23 de ani, vezi drumul si stii ca e al tau si mergi increzator pe el, drept inainte.

 

Acum… ratacesc usor confuza in aceasta maturitate care se insinueaza, fara sa-mi dea prea multe optiuni. Simt ca las in urma 23-ul, cu ale lui vise marete, cu acea speranta/incredere care acum incepe sa imi para nejustificata. Nu ma transform intr-o cinica, niciodata nu voi fi, dar cateva accente sunt acolo, prezente. Si devin tot mai evidente. Lucrurile incep sa-mi para rigide; unde e flexibilitatea si inconstanta viselor naive? Aceasta realitate, pe care la 17 ani o renegam, incepe sa-mi devina singurul decor.

 

Nu stiu ce urmeaza. Nu vreau sa traiesc intr-o lume lipsita de vise, tin cu dintii de ale mele. Dar diferenta este ca: acum vad clar distanta dintre realitate si vise, pe cand la 17, si chiar la 23, acestea erau amestecate.

 

Recitind, imi pare cam trist ce am scris. Nu e asa, nu e tristete. E doar o constatare a lucrurilor care se schimba. A varstelor care definesc. Astept si eu acum noua varsta care sa ma defineasca.

  

Visare

Foto de aici.

Vreti sa va spun ceva? Eu am fost un copil naiv si visator. Si apoi o adolescenta-copil rea si visatoare. Bine, am fost multe: fericita, visatoare, romantica, deprimata, melancolica, speriata, retrasa, zambitoare, cinica, tacuta, curioasa, dezamagita, mincinoasa, tradata, tradatoare, dramatica (dupa cum se vede), rebela, prietenoasa, incapatanata, absurda, ambitioasa, rascolitoare, lenesa, indiferenta. Ca oricine. Am fost on the top of the earth si apoi ghemuita in cel mai ascuns cotlon. Si din nou. Am plans si am ras si am iubit cu incrancenare si cu entuziasm si cu naivitate, inevitabil. In toate felurile. Am ranit si am fost ranita, am uitat si am fost uitata. Am pastrat si sunt pastrata, stiu, prin sertarele cuiva. Am visat, incredibil de mult. M-am inconjurat de vis, fantezie, viata perfecta si am tras incet incet de visele mele pana au devenit realitate. Si apoi mi-am faurit altele pe care cu aceeasi incapatanare si insistenta le-am visat si transformat. Si iarasi.

Si au fost si zile in care, copilul devenit adult s-a trezit speriat, nemaiputand sa viseze cu ochii deschisi; zile in care, exagerand realitatea, nu gaseam locul sa ma ascund de ea. Si cu aceeasi indarjire am rezistat si-am cautat pana mi-am regasit visele.

Si au fost si zile in care mi-am dat seama ca si visele netransformate in realitati sunt frumoase. Sunt delicate si deloc efemere, devin chiar eterne pastrate in spatele pleoapelor, in varfurile degetelor, aproape atingandu-le cu adevarat, dar not quite.  

Acum, visele rareori mai prind forma concreta in spatele pleoapelor. Acum visele sunt ceata usoara ce ma inconjoara de fiecare data cand inchid ochii. Acum, visele sunt mici, incalcite printre gene, stralucind in ochi intredeschisi.

P.S. Stiti de proiectul Alexandrei Sandu, daydreamers? Imi pare atat de cald, intim si inspiring! In cuvintele ei:

“Mi-am imaginat o colectie de ganduri frumoase sterpelite de la oameni relaxati… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele inchise peste visele lor, izolandu-i de galagia de afara – clipele in care nu mai exista materie asa cum o stim si fiecare isi dizolva grijile, nelinistile si dorintele intr-o liniste frumoasa, numai a lui.”

Foto de alexunu. Site-ul proiectului aici.

Green morning

      

Foto de aici.

                      

Aceasta melodie imi aduce aminte de dimineti colorate cu verde.

Aveam vreo 8 sau 9 ani, ma trezeam devreme, cand mama mea se pregatea sa plece la servici. Deschideam televiorul pe Rai Uno. Cantau mereu aceleasi melodii: REM, Bryan Adams, Whitney Houston cu I’m every woman, si inca vreo 2-3. Perna mea era verde. Daca intorceam putin capul vedeam o bucatica de strada, pe sub jaluzeaua verde. Mama mea se imbraca in spatele meu. Imi erau atat de familiare toate zgomotele: sertarele deschise, fosnetul hainelor, parfumul, cautarea cheilor, vocea ei, usa inchizandu-se, tramvaiele trecand. Si acelasi melodii, mereu, in fiecare dimineata. Si eu stateam inca mult timp dupa ce ea pleca, cu capul pe perna mea verde si calda de somn, cu ochii intredeschisi, privind pe sub jaluzeaua verde o bucatica de strada pe care treceau din ce in ce mai multi oameni.

      

Despre credinta

     

                

Cumva, cred cu tarie ca lucrurile se rezolva in the end. Cu tarie poate ca e mult spus, mai degraba cred asa, instinctiv, fara sa pun la indoiala lucrul asta, fara intrebari. Poate ca asa cred unii oameni in Dumnezeu. Eu nu stiu daca cred in ce cred.

 

Acum cativa ani, fara vreun motiv anume, a inceput sa mi se pare usor ridicola ideea de Dumnezeu, ideea ca El exista undeva sus, privindu-ne pe toti, dirijandu-ne viata intr-un fel. Priveam spre unde ar trebui sa fie, dar nu il vedem, nu il vedeam asezat pe vreun nor, nu il gaseam in mine, desi am scormonit adanc. Bisericile nu mai erau incarcate de prezenta Lui sau de prezenta a ceva pe care, cand eram mai mica, o simteam de la primii pasi. Tin minte, aveam cred 14 ani, am fost la Iasi, la moastele sfintei Paraschiva si plutea in acea biserica ceva greu de definit, aerul parea mai dens, mai moale, timpul parca nu se misca la fel, lumina se cernea. Am fost impresionata, miscata. Toti de acolo erau. Paseau incet, vorbeau in soapta. Poate asta simteam de fapt, emotia acelor oameni umplea locul. Dar simteam!

 

Am fost impresioanta si de manastirea de la Slatina, construita de Alexandru Lapusneanu. Era liniste si totul alb sau doar curat acolo, si maicutele erau tinere si frumoase si una dintre ele avea un zambet intr-adevar angelic pe chip, vorbind despre Lapusneanu (care era si unul dintre preferatii mei). Poate ca atunci asta m-a impresionat: frumusetea ei si faptul ca vorbea atat de frumos, cu afectiune, despre unul dintre ’sangerosii’ domnitori.

 

Un alt moment pe care mi-l amintesc e drumul printr-o padure de mesteceni, cred, la iesirea dintr-o alta manastire. Era o carare ingusta si lunga, strajuita pe margini de mesteceni uriasi, ce se inaltau drepti pana la cer. Mi se parea ca stiu ei ceva, ca tind spre ceva, ca e ceva dincolo de noi. Eram copii atunci, si parca am tacut toti deodata, simtind, din nou, ceva. Ma gandesc acum, poate era doar lumina si praful si verdele frunzelor si poate oboseala noastra… Dar atunci simteam ceva.

 

Acum, dupa cum se vede, gasesc justificari acelor emotii de atunci.

                   

 

copilarii

    

   

Mi-a venit asa un chef sa am 14 ani si sa iubesc ca la 14 ani. Nu imi amintesc prea bine cum era. Doar acea senzatie care ma cuprindea cu totul, cand doar el era important si fiecare mic gest era absorbit in fundul sufletului si notat in jurnale mici scrise cu pix rosu. Mi-e dor de acei ochi mari si dornici de a prinde tot si deschisi, deschisi spre lume si iubire. Mi-e dor de naivitate si entuziasm, mi-e dor de copilarii. Vreau sa am 14 ani si sa stau pe treptele unei scari cu el alaturi. Un el brunet, strengar si nestiind ca eu il iubesc cu toti cei 14 ani ai mei.

…

Azi nu fac nimic, he he he. N-ar trebui sa ma amuz. Dar chiar nu am chef si e ne-chef din ala linistit si fara remuscari. Asta pentru ca ma simt atat de bine, pentru ca e vara, am chef sa alerg si sa stau la soare, sa fac poze si sa beau limonada, am facut deja cerere de concediu pentru august si de trei nopti visez valuri si nisip. Imi place vara.

…

Si imi amintesc fragmente mici de fericire mica, atunci cand totul este la locul potrivit. Una din acele senzatii este:

Dimineata de august la mare, ultima zi pentru ca seara am tren spre casa, soarele deja fierbinte la ora aceea, dar in spatele casei e racoare si bine, mananc ce mi-a mai ramas din tot ce am avut, paine cu branza topita si cascaval, miroase a verde si putin a sare, miroase a vara si a mare si a libertate. E un loc, o amintire careia ii apartin.

      

Noi, intr-un apus

  

    

A fost ceva… In aceasta inserare, in coborarea ei usoara, in soarele mare si rosu, in plimbarea mana in mana prin parc, in indepartari si apropieri, in aplecarea unui obraz asupra unui umar. Uneori am impresia ca privesc lumea din spatele unui val semitransparent…

       

Si a fost ceva in aceasta inserare, in tacerea si mirosul ei. A fost un strop de trecut, un trecut nu uitat, dar pe care timpul l-a facut sa-si piarda conturul. Si asa iti vezi imaginea prin timp, cu un contur dispersandu-se in tine, inca stiind cum ai fost, dar uitand cine ai fost, amintindu-ti doar fragmente mai colorate sau mai putin: iubirea aceea, jocurile acelea, cartile citite pe nerasuflate si povestile care prindeau viata printre gene cand paginile cartii se inchideau, descoperiri, intuitii ale unei existente ce nu putea fi negata, cautari, scormoniri in suflete si in oameni, entuziasmul care facea orice lucru mic sa fie cel mai important, dramatismul simpatic al naivitatilor…

   

Si nu mergem in cerc, nu, dar cateodata pasii nostrii ne aduc la o intersectie cu un trecut, cu o imagine distorsionata in oglinda si atunci ne oprim o clipa si ne zambim, timpul despartindu-ne, dar ceva de dincolo de timp unindu-ne, aceea constata, acel mugure care poarta uneori denumirea de suflet, care ramane in multe privinte neschimbat, ne zambim cu ‘te cunosc’ pe buze si pentru o clipa e un cerc complet inauntrul nostru. Pasim apoi mai departe cu zambetul nostru de copil pe buze, cu increderea ca pasii facuti au fost corecti si cu speranta ca ne vom mai intalni cu noi insine candva.

   

Locuri

   

Iubim cel mai mult locurile in care am fost odata fericiti. Si suntem din nou, mereu, cand ajungem acolo: ne incalzeste amintirea unei fericiri trecute.
Iarba, dealurile, cerul cu nori au gustul copilariei.
Iertati melancolia.
Am fost acasa.

    

Cele mai placute lucruri in viata

  

Am primit anul trecut (well, ras-trecut) un cadouas de la cineva care continea cuvintele: The Best Things In Life Aren’t Things. A fost filozofia mea vreo cateva saptamani. M-am trezit cu cuvintele in cap astazi, si se pare ca inca mai este filozofia mea.

 

Cele mai placute lucruri in viata:

• diminetile luminoase, cand te trezesti in cantec de gugustiuci (imi aduc aminte de diminetile copilariei)
• prima zi din primavara cand e suficient de cald incat sa te incalti din nou cu pantofii (a.k.a. today! )
• sa auzi din intamplare o melodie pe care n-ai mai auzit-o de cand aveai 14 ani si dansai bluzuri in discoteca )
• Seinfeld!
• plimbarile pe faleza, mana in mana, la lasarea serii si fotografiile facute
• cele 5 minute cat mai stai in pat dupa ce suna ceasul
• o seara de mai (NU a lui Banica )
• Casablanca si un pahar de vin rosu (ce zici? )
• o seara la teatru sau la un concert al lui Nicu Alifantis, sau orice alt spectacol care uneste oamenii pentru o clipa
• urme de pasi pe nisipul ud de la malul marii
• peisajul ce se deruleaza prin fereastra si melancolia unui drum lung
• planuri mici si frumoase (mai frumoase decat cele mari)
• Gael Garcia Bernal
• o pajiste cu maci
• orice drum nou pe care mergi, fara sa stii incotro duce…

   

De-a ce ma mai joc eu

   

Foto de aici.

  

- de-a reflectarea razelor de soare in frunze verzi

- de antonimele, sinonimele si pseudonimele

- de-a indragostitul de fete frumoase din jumatati de fotografii

- de-a calatoritul cu gandul in jurul lumii

- de-a geografia (link)

- de-a neintelesul unor oameni (si asta poate fi amuzant)

- de-a numaratul: uan, ciu, fri

- de-a dorul de alte timpuri

 

Si asta in conditiile in care nu am timp mai deloc.

Voi de-a ce va jucati?

   

Rosu

  

Vremea culorilor