Visare

Foto de aici.

Vreti sa va spun ceva? Eu am fost un copil naiv si visator. Si apoi o adolescenta-copil rea si visatoare. Bine, am fost multe: fericita, visatoare, romantica, deprimata, melancolica, speriata, retrasa, zambitoare, cinica, tacuta, curioasa, dezamagita, mincinoasa, tradata, tradatoare, dramatica (dupa cum se vede), rebela, prietenoasa, incapatanata, absurda, ambitioasa, rascolitoare, lenesa, indiferenta. Ca oricine. Am fost on the top of the earth si apoi ghemuita in cel mai ascuns cotlon. Si din nou. Am plans si am ras si am iubit cu incrancenare si cu entuziasm si cu naivitate, inevitabil. In toate felurile. Am ranit si am fost ranita, am uitat si am fost uitata. Am pastrat si sunt pastrata, stiu, prin sertarele cuiva. Am visat, incredibil de mult. M-am inconjurat de vis, fantezie, viata perfecta si am tras incet incet de visele mele pana au devenit realitate. Si apoi mi-am faurit altele pe care cu aceeasi incapatanare si insistenta le-am visat si transformat. Si iarasi.

Si au fost si zile in care, copilul devenit adult s-a trezit speriat, nemaiputand sa viseze cu ochii deschisi; zile in care, exagerand realitatea, nu gaseam locul sa ma ascund de ea. Si cu aceeasi indarjire am rezistat si-am cautat pana mi-am regasit visele.

Si au fost si zile in care mi-am dat seama ca si visele netransformate in realitati sunt frumoase. Sunt delicate si deloc efemere, devin chiar eterne pastrate in spatele pleoapelor, in varfurile degetelor, aproape atingandu-le cu adevarat, dar not quite.  

Acum, visele rareori mai prind forma concreta in spatele pleoapelor. Acum visele sunt ceata usoara ce ma inconjoara de fiecare data cand inchid ochii. Acum, visele sunt mici, incalcite printre gene, stralucind in ochi intredeschisi.

P.S. Stiti de proiectul Alexandrei Sandu, daydreamers? Imi pare atat de cald, intim si inspiring! In cuvintele ei:

“Mi-am imaginat o colectie de ganduri frumoase sterpelite de la oameni relaxati… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele inchise peste visele lor, izolandu-i de galagia de afara – clipele in care nu mai exista materie asa cum o stim si fiecare isi dizolva grijile, nelinistile si dorintele intr-o liniste frumoasa, numai a lui.”

Foto de alexunu. Site-ul proiectului aici.

Despre fotografie

        

Sunt un fotograf lenes. Si in acelasi timp, cumva, entuziast.

 

De cele mai multe ori ma multumesc sa fur clipa, sa prind momentul si sa il tin prizonier. Imi atrag atentia cel mai des peisajele. Iubesc natura si ii vad frumusetea; uneori aceasta e exploziva, alte ori linistita, alte ori atat de discreta incat ar parea banala. Ma mandresc ca o pot vedea si atunci. Ma atrag contrastele si liniile trasate.

 

Mi-e mai greu sa fotografiez oameni. Imi pare cumva ca nu am dreptul. E si cazul strainilor si al prietenilor. Cand fotografiez pe cineva, imi cer parca scuze si nu indraznesc sa privesc prea adanc prin obiectiv. Aici mai am de invatat.

 

Cateodata am nevoie sa echilibrez lucrurile in viata mea si atunci mi-e dor de alb negru si gri. Mult gri moale, gri linistit, gri oglinda a tacerii. Imi place atunci sa acopar totul cu aceasta panza a griului, ce reduce totul la esential.

 

Lumina e cel mai important lucru intr-o fotografie, e prinsa in insasi numele: a scrie cu lumina. Lumina e cea care transmite emotia.

 

Lumina si culoarea.

 

Imi spunea cineva: Photography is about the lighting, angle and perspective. Mi-am facut un fel de motto din asta.

       

P.S.1: Mi-e dor de camera mea, plecata prin tari straine.

P.S.2: Mai jos sunt cateva fotografii pe care eu le consider cele mai bune dintre ale mele. Ma ajutati si voi cu parerea voastra? Care va place cel mai mult?

Primavara.Inceput

there

Portret de toamna

Soft

La marginea sentimentelor

Fogy morning

           

Sau puteti sa va uitati la galeria mea pe deviant, poate va plac (si) altele.

Soy tu aire

Astazi am descoperit o bucatica de magie. E vorba de un videoclip interactiv, care insa e mai mult de atat.

‘Soy tu aire’ e prima melodie lansata de proiectul spaniol Labuat (format din producatorii The Pinker Tones, Risto Mejide – compozitorul si Virginia Maestro – vocea).  Melodia insasi e dreamy si melancolica, dar ce creeaza cu adevara magia e videoclipul. ‘Painting a song in the air’ este mesajul si chiar asta faci tu in timp ce asculti melodia. Pensula se misca dupa cum doresti, urmarind ritmul melodiei, schimbandu-si textura si directia in functie de intensitate si de versuri. Ai impresia ca ‘asculta’ muzica si danseaza pe ritmul ei.

In plus, poti sa creezi si sa salvezi propria ta versiune a videoclipului.

Il puteti asculta si vedea aici. (dureaza cam un minut sa se incarce)

Labuat – Soy tu aire

Soy de aire, soy de agua,
hago surcos pequeñitos en la cara derretida de tus ganas,
Y voy entrando poco a poco
muy poquito en tus cosquillas.
Me acomodo, te incomodo pa` que rías,
y me cuelo en este enredo sin llamar, sin avisar.

Soy tu aire, soy tu agua
te me bebes te atraganto,
me respiras te salpico, te me tragas
y me entretengo juego un rato en tus recuerdos,
me los pongo en mis enaguas
hago trizas tus lamentos
creo fantasías locas,
y confundo tu memorias con la punta de mis besos.

Soy de aire, soy del agua,
Soy del aire, soy del agua,
Pues lo dicen no me ates que me escapo
entre medio de tus dedos.
Impasible te convierto lo imposible en impensado.
y construyo lo inseguro un futuro improvisado
En que uno y uno no hagan dos
y los demás estén demás

y ya no se nadie, nadie, nadie, nadie…

Soy de aire, soy de agua,
Soy de aire, soy de agua,
Soy de aire, soy de agua

P.S. ‘Tabloul’ meu aici.

Presentiment

             

          

Eu zilele astea ma transform. Sau ma caut. In orice caz, nu sunt eu, asa cum ma cunosteam. Si imi dau seama ca nu mai sunt eu, asa cum ma stiam, de ceva timp.

 

Schimbarea asta m-a luat pe neasteptate, desi ea a venit usor usor. Cum si de ce s-a intamplat nu stiu (desi e usor sa spun ‘EL’)

 

Si mai mult decat atat, am impresia ca sunt in fata unei usi intredeschise in spatele careia ma asteapta o revelatie (E si asta un fel de presentiment al toamnei).

 

Vara a parut scurta timp de 2 luni, dar saptamana trecuta timpul s-a revarsat generos si a umplut clipele. Si iata cum soarele galben de sfarsit de august imi face sufletul sa miroasa a toamna, iar primele frunze galbene care il filtreaza imi incarca palmele cu greutatea dulce a copilariei.

 

Si un drum nu tocmai lung, doar nou si flori nu tocmai frumoase, doar colorate ma fac sa zambesc cu zambet de copil si sa simt trecutul sub talpi, paradoxal.

 

Si da, m-am umplut de vara zilele astea. Doar timpul care nu-si numara pasii, doar soarele si tacerea din mijlocul valurilor, firele de nisip ce aluneca printre degete sau putine scoici adunate si uitate, doar un drum lung in zori de zi, gari pustii si luminoase, un popas usor confuz, o inserare, o plimbare, el… asta e vara.

 

Si o seara lunga si rece cu o patura calda pe umeri, povesti cu dramatisme de liceeni pe terase, o incheietura subtire si calda prinsa pe o trecere de pietoni, vant in par si Iris pe faleza, we live under the same sky cu 2 oameni despartiti, fiori ca la primul sarut cand de fapt e al o mie-lea, el… asta e toamna.

 

Vreau fotografii, odata cu toamna. Vreau unghiuri si ceruri deschise, vreau sharp si blur, vreau macro, vreau culori. Vreau sa creez. Vreau sa scriu, sa citesc, sa descopar, sa inventez.

 

Sunt cuprinsa de freamat, zambet, soare inca.

                      

1,2,3,4

   

‘Pe masura ce invata sa vada, ochii isi pun o pavaza impotriva minunilor’

        

Everything is here to be seen, huh?

          

Timpul imi pare atat de fragmentat, de parca prapastii adanci separa clipele.

            

Am impresia uneori ca ieri nici nu a existat vreodata.

               

p.s. New header.

  

Parfum in pragul unei crize de personalitate

    

     

Ah, e atata risipire in mine! De parca ar fi dat cineva SHIFT + DELETE sufletului meu; ca in scena aceea din Simone, mi se risipesc celulele, impinse in afara mea la fiecare puverizare. Mi-e greu sa spun cuvantul suflet; mai degraba invalamaseala de sentimente. Si asta pentru ca sufletul e un cuvant atat de rotund! E conturat, e definibil. Iar ce-i in mine e departe de orice definitie.

Miile de particule din mine sunt identice, dar se ating unele de altele fara sa se recunoasca. Iar eu le simt ca franturi din lumi diferite, bucati de oglinda in care recunosc parti din mine, dar puzzle-ul refuza sa prinda forma. Sunt un amestec. Sunt doar un biet parfum patetic.

Pe pagina de prezentare din catalogul colorat scrie ca eu sunt bergamota, portocala, petale de iasomie.  Sunt eu asa ceva? Sunt toate astea? Sunt doar astea? Cine hotaraste, cine delimiteaza, cine ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu?

Ce se intampla cu picaturile mele dupa ce imi sunt smulse: le pierd pentru totdeauna, le pastrez amintirea…? Nu le pot pierde, nu. Pentru ca le simt inca ale mele mult timp dupa ce au poposit deja pe pielea alba, pe lobul urechii sau pe gat. Si insasi locul acela cald si alb si catifelat, atins de bucatica rupta din sufletul meu, devine parte din mine.

- Si totusi, eu cand ma risipesc, ma pierd?

Nu stiu care sunt limitele mele. Este conturul sticlei acestea conturul sufletului meu? Pana unde traiesc eu? Pot exista oare si dincolo de ea? Si ce se va intampla cu mine cand ultimele particule vor fi pulverizate?

O mana se intinse spre sticluta albastra si inca putin din sufletul parfumului muri pe piele, alunecand pe un gat alb.

~~~

Leapsa e primita de la Luana si e un ecou al apelului la imaginatie facut de Catalin. Eu o sa dau leapsa mai departe Simonei, care pare sa aiba chef de scris si Andreei, care pare sa nu mai aiba chef de scris. Simona, scrie despre o carte, Andreea – ce zici de o fereastra?

Regula: Daca esti lepsuit, inseamna ca tre’ sa scrii despre un obiect. Poti sa o faci in ce stil vrei tu amuzant/informativ, etc.

Stop and hear the music

 

Acum un an sau doi, The Washington Post a facut un experiment culturalo-social: intr-o aglomerata statie de metrou, intr-o dimineata de vineri, cand majoritatea oamenilor se indreptau spre munca, tanarul violonist Joshua Bell trebuia sa cante 6 piese clasice, nu insa atat de celebre incat sa atraga atentia. Se urmarea reactia oamenilor vizavi de art on display.

Timp de 43 de minute, cat a cantat, pe langa el au trecut 1097 de oameni. Doar 7 dintre ei s-au oprit sa il asculte pentru cateva minute. Fara sa incetineasca pasul, 27 de oameni au dat bani, in total 32 de dolari. Cu doar trei zile inainte, la concertul sustinut de Joshua Bell la Symphony Hall s-au vandut toate bilete, 100 bucks a piece.

Articolul scris despre ‘experiment’ de catre  Gene Weingarten pentru Washington Post s-a numit ”Pearls Before Breakfast” si a primit Premiul Pulitzer in 2008. Il puteti citi aici. Site-ul personal al lui Joshua Bell, aici.

- Suntem chiar atat de grabiti incat nu mai putem risipi cateva clipe sa apreciem frumusetea? Este orice altceva-ul mai important?

- Este frumosul frumos doar atunci cand cineva/ceva ne spune si ne impune asta? Pariez ca macar o pancarda cu The famous and talented musician Joshua Bell playing right here! ar fi atras intr-adevar o multime. Ce sa mai spun de alte vreo doua cuvinte adaugate: for free, just for you, once in a life time! Ar fi facut minuni!

- Cat de multe putem pierde…

numar

cinci sase sapte

numar clipele in care taci

 

patru sase opt

numar de cate ori clipesti

din doi in doi

pentru ca ai doi ochi

unul verde si unul acoperit de pietre

clipesti din amundoi

zece

 

douazeci douasunu douasdoi

numar clipele in care taci

 

unu doi trei

numar cate respiratii leg la rand fara sa te sarut

unu doi trei

umarul tau are culoarea diminetii

unu doi trei

 

nouasapte nouasopt nouasnoua

numar clipele in care taci

 

treistrei treispatru treiscinci

numar culorile de pe genele tale

treisase treisapte

 

unu

un gand de-al tau a devenit cuvant

Tacerea dintre cuvinte

nimicuri

 Nu mai deosebesc lucrurile. Ziua de azi nu imi pare cu nimic diferita de cea de ieri. Timpul nu e deloc greu de convins sa stea pe loc. Nu imi gasesc tonul zilele astea, parca cuvintele se aseaza mereu intr-o ordine fortata, fie ca sunt ale mele, fie ca sunt ale altora.

Ma pierd prin urbanisme, citind cuvintele altora. Ma indepartez de mine. Mi-s straina, mi-s departe. Iar am chef de rupt timpul in doua ca pe o foaie de hartie.

Desi…

Nu am chef azi

Nu am chef de nimic

Nici sa cant cantecul asta.

Gabs e in faza de ascultat Guns’n'Roses pe repeat. Da, Gabs e o figura!

Dupa ce termin de citit un blog cap-coada, am senzatia ca ma despart de un prieten; ca am ajuns intr-o statie si trebuie sa cobor. Si imi dau seama cu tristete ca e aceeasi statie de unde am si urcat. Apoi imi spun ca nu cunosc pe nimeni atat de adanc si de plictisitor cum ma cunosc pe mine. Uh.

Astia sunt prietenii aia de o clipa, cu care te innozi si pe care poate ai vrea sa ii cunosti.

Sau poate ca nu conteaza nimic din toate astea.

Sau poate ca lumea altor oameni e grozav de diferit schitata sau poate ca a lor e de-a dreptul conturata.

Sau poate ca totul e doar reflexie.

 

 Foto de aici.

Sau poate ar trebui sa fac din nou mai multe poze. Sa ma torn toata intr-o imagine, decupata sau intreaga sau mazgalita sau patata de cafea.

De parca nu stiu deja ca nu trebuie sa fie perfect ca sa fie bine.