Poza de aici.
Every morning I wake up with this feeling, with this… sensation… And I don’t know what it is. Am I hungry? Am I sick? Am I sad? And then I realized. I’m just lonely.
E bine sa plangi, uneori… (Mai ales daca esti demachiata 
)
- Do you wanna scream?
- No.
- Do you wanna jump?
- No.
- Then fight. Fight!
Poza de aici.
Wake up early. Dimineata cu miros de cafea si de aer rece si de drum si de fete sterse de ploaie… Si cerul alb, si vântul rece pe obraji, si cap plecat pe mâna, si gând departe-departe, la dimineti grabite, ochi somnorosi si timp de mult pierdut…
Blogul Anei a implinit 1 an si citind-o ma gandeam cum trece timpul prin noi, lasand urme, schimbandu-ne.
Unde eram eu acum 1 an? Browsing browsing prin calculator si gasim:
It’s another way to get through the day…
Not missing him, not knowing him… he is too far, just too far away…
Mint. Mi-e dor de el… de el si te mine, de zilele si noptile impreuna, de vocea lui, de rasul lui… de cum imi spunea el numele… 
de grija lui pt mine… (era grija?…) :))
Mi-e dor sa-l am aproape… mi-e dor sa fiu importanta pt el… mi-e dor sa exist pt el…
Vreau doar sa se gandeasca la mine…
write down all the things that you’d like to be
write down all the things that
you don’t believe
write down all the places you’d like to see
write down anything that you want
is yesterday, tomorrow, today?
is nothing gonna change the way?
2007
Mda, mi-aduc aminte. Eram intr-un proces intens de dezindragostire.
Acum 2 ani:
O dimineaţă cenuşie în care m-am simţit departe de toate. But in a good way. Distanţată puţin. Şi liniştită puţin. Ca şi cum aş fi scăpat de o grijă. Recul.
O zi cu zâmbet amar. Rainy sky, grey clouds, dichin’ school comes natural…. Not in the mood… feeling blue… black finger nails… bitter thoughts…
Şi afară tună şi e pe cale să izbucnească o furtună… outside & inside…
All this talk of getting old
It’s getting me down my love
It’s getting me down my love
Like a cat in a bag, waiting to drown
Like a cat in a bag, waiting to drown
This time I’m comin’ down
2006
Fiecare zi are o coloana sonora pt mine
Acum 3 ani scriam scrisori:
As vrea sa-ti spun cum ma simt. As vrea sa stii cum ma simt, sa simti si tu acelasi lucru si sa-mi spui ce e. Caci nu stiu.
Si soarele, care s-a ascuns de mine cand aveam nevoie de el si a aparut cand renuntasem. Plecam trista, cu vantul impletit in par si el ma privea gol, nerecunoscandu-ma. Aveam in fata drumul lung si dureros de intoarcere…Eram suspendata undeva intre tine si mine, ma simteam suspendata intre noi doi… Fara sa ma gandesc insa vreo clipa la tine… Ma simteam doar straina mie, straina lui, straina… chiar si tie… Incet-incet, soarele a inceput sa zambeasca campului tremurator de verde si galben, si incet-incet am inceput sa zambesc si eu.
Acum sunt acasa, desculta si cu sufletul deschis si tremurator. Palpaitor. Si clipesc incet si respir usor si privesc in fata ziua.
Sunt fericita si trista, iubitule. Poate ca e teama ceea ce simt.
Aceasta scrisoare n-are nici rost, nici sens. Iart-o. N-aveam de ce sa iti scriu, n-aveam nici ce sa iti scriu. Ti-am scris doar pentru ca mi-e teama si simt ca am gresit. N-are rost sa te sarut, L.
2005
Ma opresc aici, pentru ca daca vreau sa merg si mai departe in trecut, va trebui sa incep sa rasfoiesc caiete ratacite prin sertare.
Cold morning, dar plina de lumina. Miroase a amintirea zapezii si a ploaie verde de primavara. (N-o sa spun ca miroase a inceput de drum ) Zambetul meu e insotit de voci calde: Mika, Jarvis Cocker, Joss Stone, Paolo Nutini, Robbie Williams, Corinne, Norah Jones…
And I want to wake up with the rain
Falling on a tin roof
While I’m safe there in your arms
E o liniste… asa o liniste… o liniste de copil mic privind pe balcon…
Si singurul sunet e amintirea pasilor tai.
Si apoi pasii tai.
Sweet almost summer feeling… Un feeling de dimineata insorita, un feeling de muzica buna, un feeling de… mine… acum doi, trei, patru, cinci, sase ani… Un feeling de inceput de drum… another one…
Asa k un wallpaper cu spuma alba a unui val asteptandu-mi picioarele comes natural… La fel si vocea lui Robbie Williams, la fel si jocul de umbre si lumini din sufragerie, la fel si vantul ce umfla usor perdeaua, la fel si mirosul de verde si alb al inceputului de primavara (sau de drum )…
Ma gandesc la ce stiu cu adevarat. Ma gandesc, incercand sa-mi dau seama ce stiu cu adevarat. Daca stiu ceva cu adevarat. Si nu cred ca stiu nimic, cel putin nimic important.
Nu stiu ce anume a declansat cautarea asta de certitudini. O cautare tacuta si impacata, nu febrila si panicata. Nici nu e o cautare de fapt, e doar un sentiment difuz, un gand subtire amestecandu-se cu toate celelalte, acoperindu-le cu o usoara ceata ca cea care cuprinde muntii la ora sase seara intr-o zi de sambata oarecare.
E un gand subtire ca un fum de tigara care face timpul sa se dilate, si aduna multe ore intr-o singura clipa si multe ganduri intr-unul singur, si multe imagine in doar una. E o incercare de a aduce totul la un numitor comun. La o constanta sau poate chiar la o definitie, pana la urma, desi acum chiar nu e o chestiune de definitii. Ci de intrebari si de raspunsuri. Si de aici totul poate incepe.
De fapt totul a inceput cu acest drum si cu incalcirea care sunt. Cu emotiile si cuvintele si imaginile luate prizoniere si kilometrii alergand sub noi - si toate astea adunandu-se si invartindu-se si schimbandu-se si amestecandu-se intre ele pana cand ramane doar un singur lucru.
Acel lucru e dorul de el. Familiar si necunoscut in acelasi timp. Ca si el pentru mine. Sunt lucruri vechi: numele locului unde el este acum, vocea mea spunand numele lui, un baiat care avea ceva din zambetul lui pentru mine, un loc care lui i-ar placea. Atat de scurte aceste fragmente, si prezenta lui mai slaba ca de obicei. Dar totusi putin din el cu mine.
Si totusi n-am dorit sa-l chem prea mult, nu am vrut sa mi-l amintesc, deja mi-e greu sa o fac, l-am uitat in atat de multe feluri. O singura imagine mai puternica, asa cum nu l-am vazut, dar asa cum stiu ca ar fi: acolo sus, intins pe pietre, jucandu-se cu tigarea, cu fumul ridicandu-se usor, acel miros familiar si acel zambet subtire si cald.
Si alt lucru care se impleteste cu clipele ce trec, o carte care nu mi-a placut la inceput, dar care pe sfarsit se deschide in raspunsuri si intrebarile potrivite si in posibilitatile lui dumnezeu si in cate lucruri stii si nu stii.
Si sa simti aerul acela rece pe obraji, si sa fii acolo sus si sa nu ai nevoie de nimic altceva, doar pacea unui varf de munte, doar alb si albastru si soare. Si sa cutreieri ore intregi prin padure, sa te doara fiecare muschi din corp, sa te opresti o clipa sa te odihnesti si sa auzi dintr-o data clopotele unei biserici indepartate si sa iti dai seama ca esti singur - inconjurat doar de linistea copacilor si ciripitul pasarilor si de posibilitatea unei credinte, suficient de aproape ca sa o auzi, dar suficient de departe ca sa nu o vezi. Si sa te trezesti dimineata intr-o casa mica, sa vezi brazii si muntii si soarele alb, sa te trezesti in acea liniste in fiecare dimineata si sa nu ai nevoie de nimic altceva.
Imi inventez posibilitati de intoarcere la cotidian, imi vand singura iluzii ca si aici pot fi aceeasi, dar stiu, stiu bine ca nimic din ce e aici nu conteaza cu adevarat, problema e ca nu stiu ce conteaza cu adevarat. Ce am avut acolo, nu e real, nu e palpabil, e doar o intrezarire si nu iti poti intemeia viata pe ceva ce ti se pare ca ai vazut.
Nu stiu daca e ceva atat de banal ca o dorinta de viata simpla. Poate ca doar asta e, clasica incercare de evadare din cotidian, instinctiva cautare a butonului de “pause”. Poate e o veche oboseala, de a face mereu aceleasi lucruri, de a fi mereu aceeasi persoana. Poate. Poate e doar lasitate, fuga de responsabilitati, imaturitate. Poate e o cautare a unui ideal, a unui tel, a unui raspuns. Poate e doar o intrebare. O fi intrebarea potrivita?
Sa vorbim despre drumuri, unul dintre cele 21 de cuvinte ale mele si unul dintre lucrurile cele mai dragi mie pe lumea asta.
Iubesc un road-trip mai mult decat aproape orice altceva, din clipa in care incep sa-l planific, pana la 1-2 zile dupa ce m-am intors deja acasa.
E un feeling deosebit, care incepe din momentul in care imi spun: “Am chef sa plec undeva week-end-ul asta”. E emotie si nerabdare. Incep sa caut parteneri de aventura si locuri de vizitat. E curiozitate si energie. Ne hotaram pentru o destinatie si incep sa printez locuri si lucruri interesante de vazut pe acolo. E primul pas al unei noi descoperiri.
Urmeaza apoi acele zile lungi, de pana la data plecarii. Imi plac si ele, imi dau timp sa imi imaginez, sa schitam un traseu si sa ma gandesc cum sa fac sa imi incapa toate lucrurile pe care vreau sa le iau cu mine doar intr-un rucsac. (La inceput, vreau sa iau o groaza de lucruri, dar intotdeauna sfarsesc prin a spune: “Daca am camera, mp3-ul, o carte si un pix, nu-mi mai trebuie altceva ).
Imi place si sa spun tuturor: “Nu pot week-end-ul asta, ca PLEC!”. Si acel “plec” spus pe tonul unui om care isi marturiseste planul de a evada: soptit, secretos, cu sclipiri in ochi 
Si vine si ziua plecarii, de fapt dimineata plecarii, de cele mai multe ori. Imi e imposibil sa nu imi amintesc de mine copil 12-13 ani, asteptand autocarul in fata scolii pentru a pleca in tabara. E una din imaginile vechi si dragi pe care nu le pot uita.
Si ma trezesc mereu devreme in dimineata plecarii, cu zambetul deja pe buze cand deschid ochii. Si ies pe balcon sa respir aerul rece al diminetii si sa privesc cerul, si daca e deja lumina afara, sigur voi face o poza din balcon, doar ca sa stiu eu mai tarziu, cand o voi privi: “Asta e dimineata aceea cand am plecat la…” si sa simt atunci aceeasi emotie de acum.
Drumul propriu-zis e si el delicios. Dupa ce ne-am instalat in autocar/tren/masina, probabil ca o sa fac cate o poza celor care sunt cu mine si o sa-i rog sa-mi faca si mie una.
Apoi urmeaza drumul lung, cu pauze din cand in cand in orasele prin care trecem, si cobor mereu, oriunde oprim, arunc cate-o privire pe-acolo, descopar niste gogosi delicioase sau niste catelusi jucausi, fac cateva poze si pelcam din nou, mai departe.
Un drum lung, oricat de lung, nu mi se pare niciodata monoton sau plictisitor.
Si cand ajungem, urmeaza alta parte frumoasa, descoperirea orasului in care am ajuns. Imi plac orasele, e genul de vacante care imi place cel mai mult: city-break. Nu ma dau in vant dupa statiuni, pentru ca a vedea doar oameni aflati in vacanta nu mi se pare interesant. In schimb - sa ma aflu intr-un oras, in mijlocul oamenilor care isi poarta cotidianul, rutina lor, pulsul obisnuit al orasului, freamatul, masinile, strazile - asta imi place cel mai mult. Si imi plac strazile, strazile pur si simplu - cele pe care trec atati de multi oameni in fiecare zi, grabindu-se care incotro, prea ocupati pentru a privi in jur, prea prinsi in cotidian pentru a “vedea”, pur si simplu, acea strada - si eu sa o “vad”, sa ad oamenii si strazile, sa vad cum se compelteaza si se amesteca unul cu altul - asta imi place cel mai mult. Si sa fac poze.
Si drumul de intoarcere - e si el frumos, nu mai e dimineata, ce e seara, are alt gust si alt ritm. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai scurt, cum spuneam candva si e intotdeauna tacut. Cel putin, eu tac. E timpul sa imi reprivesc senzatiile si emotiile, sa le asez in ordine, strat peste strat, pietricele de forme si culori diferite, dar la fel de dragi.
Am fost plecata azi toata ziua; am plecat la 6 dimineta si ne-am intors acasa la 9 seara. Si nu am fost plecata in vacanta, ci pentru serviciu - dar zambetul meu de acum e genul de zambet pe care daor un road-trip mi-l poate aduce. Si pentru ca nu mi-a fost de ajuns, in week-end plec si mai departe.
Poza de aici.
Am chef de scotocit prin oameni, de scufundat in visurile lor mici si realizabile sau mari si imposibile, de descoperit cruzimea jocurilor lor, de impotmolit in decizii greu de luat.
Am chef sa stam o noapte intreaga pe intuneric si fara muzica, sa ne infasuram cu mii de intrebari - mai mult sau mai putin existentiale - sa ne amintim raspunsuri vechi sau sa inventam raspunsuri noi - pentru ca, in cele din urma, rasaritul sa ne surprinda tacuti si admitand fiecare pentru noi - binenteles in secret si usor rusinati - ca answers are overrated.
Mi-e dor de voi. Mi-e dor de noi.
Intotdeauna am iubit diminetile. Sunt atat de adanc impregnate in mine - lumina si mirosul si aerul rece pe obraji si visele staruind inca printre gene - incat nici nu e nevoie sa-mi mai explic. Nimic.
Lucrurile sunt simple dimineata. Intotdeauna au fost. Dimineata sunt copil, mai mult ca oricand. Toti suntem mai mult copii dimineata, nu? E mai greu sa te prefaci.
Da, diminetile sunt legate de copilarie pentru mine.
Ma trezeam inainte de rasaritul soarelui pentru a lua autobuzul spre casa. Ma trezeam dupa un somn dulce, nedorind sa ma trezesc, sa ma imbrac, sa ies afara. Si cand ieseam, zgribulita, in aerul rece, cerul era de negru, inalt, indepartat, stelele sclipeau albastre si mici, ici-colo, luna ne insotea la autobuz.
In autobuz - cald, liniste si praf. Nostalgia drumului. Aer albastru si miros de zori.
La un moment dat, autobuzul facea o curba, indreptandu-se spre oras, iar eu, stand la fereastra dinspre rasarit, puteam vedea soarele ridicandu-se.
Rasaritul, rosu, portocaliu, lanuri de floarea-soarelui privindu-l, drumul, dimineata, ochi somnorosi nevrand sa clipeasca pentru a nu pierde spectacolul…
E una din cele mai vechi imagini pe care mi le amintesc de cand eram copil. Si ma mai intreb de ce iubesc atat de mult soarele si drumul. The sun and the open road.
E un cantec, Morning Song de la Jewel, cu care ma trezesc in cap in multe dimineti, inaintea soarelui. Si da, uneori vreau sa Let the phone ring, let’s go back to sleep, let the world spin outside out door.
Dar nu azi. Azi am un drum care ma asteapta.
Primul rasarit colorat din acest an
|
