Cindy mi-a dat inca de prima data cand am vazut fotografiile ei un sentiment de coziness, de apartenenta, caldura, intimitate. Imi place felul ei de a face ca lucrurile mici sa capete importanta, ba mai mult, personalitate. Si imi plac foarte mult fotografiile ei bokeh. Si cele food-related. A, si cocktail-urile. 
Pagina ei de flickr aici.
Elo Vazquez, in primul rand cu ale sale fotografii dureros-nostalgice din Islanda, dar si cele cu un aer atat de personal din celelealte orase, cu portretele la fel de intime facute prietenilor – imi place foarte mult. Daca le-as caracteriza scurt cumva, ar fi taceri personale; de altfel, asta e sentimentul pe care mi-l dau in general fotografiile facute pe film.
In his words: Born in 1983 in Spain. Currently living in missing Iceland. Taking pictures since 1993 in 35 mm film (except, obviously, the Digital sections)
Ca tot vorbeam de autoportrete, sa lasam “auto” deoaparte si sa adaugam “de vedete”. Chiar, narcisismul nu se rezuma la a apasa tu insuti pe buton, ci si la a te lasa pozat la infinit de altii. Poate chiar mai mult asa.
Nu sunt eu mare amatoare de poze cu vedete, dar am descoperit pe NY Times o galerie care mi-a placut chiar foarte mult. Inez van Lamsweerde si Vinooth Matadin reusesc sa dea o lumina speciala fotografiilor:
Sam Worthington & Zoe Saldana - Avatar
Vera Farmiga & George Clooney - Up in the Air
Woody Harrelson - The Messenger
Colin Firth & Julianne Moore - A Single Man
Christoph Walz - Inglorious Basterds
Bonus: noua mea preferata Carey Mulligan, fotografiata de Helen van Meene:
Carey Mulligan - An Education
Sursa foto: The 7th Annual Great Performers in Film.
Foto de aici.
Inspirata de articolul Anei (sau pusa pe ganduri de acesta), am invartit o vreme pe degete si pe neuroni subiectul: autoportretul. Dovada de narcisism? Mijloc de exprimare a personalitati? Autoportretul poate porni din multe radacini si poate merge in multe directii. Diferite. Din cate imi dau seama, cele mai evidente nivele si forme sub care se manifesta sunt:
1. Autoportetul haifaiv. Cel mai des intalnit? Cunoscut si sub forma autoportretul pitzi. Caracteristici – cine nu le stie? Imbracaminte provocatoare, expresie a fetei ‘seducatoare’ si neaparat un text profund care sa insoteasca fotografia: “doolce si fina,sunt papusa din vitrina” sau “oare de ce ma mira ca ma invidiaza toata lumea???…sincer aveti pt ce,pt ca sunteti sub nivelul meu…:P”. Nu am uitat de celebra mana intinsa (omniprezenta). Si nici de decorul ce se zareste in spatele demoazelei, cam in contrast cu ce vrea ea sa transmita. Ma gandesc ca autoportretele gen haifaiv sunt mai degraba proiectii decat introspectii. Un fel de: asta as fi eu in cea mai buna varianta a mea. Daca as fi dura as spune: expozitie cu vanzare. Dar nu sunt, asa ca spun doar: idealul spre care tinde respectiva. Cum vrea sa fie (vazuta). Nu pot sa scap de senzatia ca este ceva comercial in toata aceasta expunere. Asta ca sa nu vorbim si de lucruri ca indecenta. Exemplu.
2. Autoportretul artistic. Introspectie, exprimare. Ceva ce vine dinauntru si se reflecta in forma estetica. Alb-negru pentru mai multa simplificare, culori vibrante pentru mai mult impact, pasteluri pentru atmosfera melancolica. Forme diferite, dar frumoase. Oricine poate vedea asta. Pe flickr/deviant sunt cativa artisti ale caror autoportrete imi par cu adevarat deosebite. Cu siguranta sunt, in comparatie cu galeria haifaiv. Mirjan, Lara Jade, Zhang, Marta, Ioana, Kirra – sunt doar cateva exemple. Si un baiat, sa echilibram balanta.
3. Autoportretul-transformare. Aproape o moda si acesta, cu ceva succes pe internet si cu ceva succes si pe la festivalele de scurt-metraje. Cate un autoportret zilnic, timp de 3 sau 6 sau multi ani. Pentru ce? O forma de cunostere in transformare. Chiar spune multe filmul fetei tale, suprapusa, suprapusa, suprapusa. Zi dupa zi. Imi plac acele umbre care abia se zaresc in succesiunea rapida de imagini: parca un zambet pe toata fata in ziua a 263-a? O incruntare abia mascata in cea de-a 485-a? Au fost acolo sau doar mi s-a parut? Oare autorul le mai tine minte? Ce imi place la acest gen de autoportret este simplificarea dusa la extrem. Niciun accesoriu, nicio expresie pozata, ci doar asa cum esti.
4. Autoportretul in pictura. Aici lucrurile stau putin invers, cred eu. Daca la autopotretul foto manifestarea porneste dinspre executie spre cunoastere, la autoportretul pictat, izvorul e cunoasterea si rezultatul e creatia. Frida Kahlo spunea: I paint self-portraits because I am the person I know best. Imi place ideea acestei studieri a trasaturilor si apoi incercarea de a le reflecta pe panza alba ca intr-o oglinda. Sa te recompui. Cateva auto-portrete celebre, aici.
5. Autoportetul abstract. Cine esti tu? In afara corpului, fetei, infatisarii. Ce te caracaterizeaza? Ce te reprezinta? Un obiect, un loc, o frantura. O fantezie, o injumatire. O impletire. Posibilitatile de exprimare tind spre infinit. Iar rezultatul este, iarasi, estetic.
Eu imi fac autoportrete la diferite intervale de timp. Cand simt nevoia. Stau in fata camerei asa cum sunt, in acel moment. Privesc si astept timer-ul sa declanseze. Si ma regasesc, intorcand camera, asa cum ma inchipui. Sau nu. Am uneori surprinza sa vad in privirea mea ceva ce nu stiam ca e acolo. In unele fotografii par chiar jenata, de parca nu m-am simitit in largul meu cand mi s-a facut poza, desi eu am facut-o practic. Si eram doar eu si camera. Trag concluzia ca in acel moment nu ma simteam bine eu cu mine. Sau privesc in trecut privind in camera, si ea, fidela, prinde si acest lucru. Ma reflect in franturi de momente. Sunt eu, oglindita in altceva. Ma vad si ma arat. Ma descopar. Asta cred ca e rostul.
Daca va plac fotografiile care prind exact acea savoare a Parisului, romantismul, nostalgia, viata boema etc., atunci trebuie sa vedeti fotografiile Alicei:
Imi mai plac foarte mult de la ea fotografiile cu pasari; de fapt imi plac toate fotografiile ei, sunt delicate si calde si foarte bine incadrate, imi par.
Pe Alicia o gasiti pe:
- site-ul ei de fotografii, aici
- blogul ei, aici (tot o cutiuta cu lucruri frumoase, ale ei, dar nu numai)
- blogul in colaborare cu Susannah Conway, despre favorite things, aici.
Aceste frumoase fotografii sunt ale Annei 
Inghardt, pe care am descoperit de curand pe flickr si care m-a cucerit cu aceasta simplitate dusa la extrem. Alb omniprezent, ce acopera totul ca o ceata, imblanzeste culorile si scoate emotiile la suprafata. Imi plac accentele ce dau stralucire, imi place acel noise soft care incalzeste si mai mult imaginile, imi place tacerea si echilibrul care insotesc orice fotografie. Si mai ales imi place povestea pe care o spun toate fotografiile adunate la un loc, imi place acel loc catre care imi indruma pasii.
Pagina Annei pe flickr, aici. Blogul ei, aici.
P.S. Si blogul meu se transforma intr-o lume alba. Aici ninge.
Imi plac atat de mult diminetile cu ceata deasa, care parca micsoreaza spatiul in care existi, te inchid intr-un glob alb si cumva, in ciuda frigului, te incalzesc. E un sentiment pe care eu il numesc, fara prea multa coerenta, sentiment de aproape.
Click pe foto pentru pagina autorului.
Bonus: black and white foggy squares by Hengki24:
Una dintre tehnicile mele preferate in fotografie e cea din titlu: bokeh. Suna cam ciudat, nu?
Ce este, mai exact? Pai, termenul ‘bokeh’ defineste modul in care sunt redate in fotografie planurile mai apropiate si respectiv mai indepartate decat planul asupra caruia s-a facut focalizarea. Notiunea este de ordin calitativ si reflecta modul in care privitorul se comporta fata de reprezentarea planurilor neclare in fotografie.
Definitia de aici, unde gasiti si alte detalii tehnice si nu numai. Binenteles ca efectul de bokeh poate fi obtinut atat prin setari ale camerei, cat si prin prietenul photoshop sau alte programe de acest gen.
Termenul, care mie imi place tare mult cum suna, este de origine japoneza („bo-ke”) si inseamna ‘neclar’, ‘confuz’. Varianta in limba engleza, bokeh, a fost folosita pentru prima data in 1997, pentru a sugera pronuntarea corecta si a ramas varianta ‘oficiala’.
Acest gen de fotografie e foarte popular; pe flickr exista un grup numeros care acorda bokeh-ului o atentie speciala in traditionalul HBW: Happy Bokeh Wednesday. (Bine, sunt muuult mai multe grupuri de bokeh-lovers pe flickr. Search away!)
Mie imi place pentru starea de ‘visare’ pe care o da fotografiilor; pare o alta realitate, o ‘indepartare familiara’. Fotografia de mai sus e a mea , iar mai jos cateva exemple de bokeh care imi plac:
Click pe fiecare fotografie in parte pentru pagina fotografului.
Foto de aici.
Vreti sa va spun ceva? Eu am fost un copil naiv si visator. Si apoi o adolescenta-copil rea si visatoare. Bine, am fost multe: fericita, visatoare, romantica, deprimata, melancolica, speriata, retrasa, zambitoare, cinica, tacuta, curioasa, dezamagita, mincinoasa, tradata, tradatoare, dramatica (dupa cum se vede), rebela, prietenoasa, incapatanata, absurda, ambitioasa, rascolitoare, lenesa, indiferenta. Ca oricine. Am fost on the top of the earth si apoi ghemuita in cel mai ascuns cotlon. Si din nou. Am plans si am ras si am iubit cu incrancenare si cu entuziasm si cu naivitate, inevitabil. In toate felurile. Am ranit si am fost ranita, am uitat si am fost uitata. Am pastrat si sunt pastrata, stiu, prin sertarele cuiva. Am visat, incredibil de mult. M-am inconjurat de vis, fantezie, viata perfecta si am tras incet incet de visele mele pana au devenit realitate. Si apoi mi-am faurit altele pe care cu aceeasi incapatanare si insistenta le-am visat si transformat. Si iarasi.
Si au fost si zile in care, copilul devenit adult s-a trezit speriat, nemaiputand sa viseze cu ochii deschisi; zile in care, exagerand realitatea, nu gaseam locul sa ma ascund de ea. Si cu aceeasi indarjire am rezistat si-am cautat pana mi-am regasit visele.
Si au fost si zile in care mi-am dat seama ca si visele netransformate in realitati sunt frumoase. Sunt delicate si deloc efemere, devin chiar eterne pastrate in spatele pleoapelor, in varfurile degetelor, aproape atingandu-le cu adevarat, dar not quite.
Acum, visele rareori mai prind forma concreta in spatele pleoapelor. Acum visele sunt ceata usoara ce ma inconjoara de fiecare data cand inchid ochii. Acum, visele sunt mici, incalcite printre gene, stralucind in ochi intredeschisi.
P.S. Stiti de proiectul Alexandrei Sandu, daydreamers? Imi pare atat de cald, intim si inspiring! In cuvintele ei:
“Mi-am imaginat o colectie de ganduri frumoase sterpelite de la oameni relaxati… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele inchise peste visele lor, izolandu-i de galagia de afara – clipele in care nu mai exista materie asa cum o stim si fiecare isi dizolva grijile, nelinistile si dorintele intr-o liniste frumoasa, numai a lui.”
|
Comentarii recente