Vise

Poza de aici.

Vise.

Vise sunt modul meu de a respira. Original, nu? Evadez in vise, ma scufund in vise, ma ascund in vise.

Mda, e mult mai usor asa. Sterg viata reala cu buretele si tabla neagra din fata e un taram atat de promitator! Asa ca iau cu incredere creta colorata si incep sa trag linii rosii, verzi si galbene. Si pot desena tot ce vreau eu pe tabla neagra, doar imaginatia poate fi o limita, dar chiar nu e cazul. Si, dintr-o data, viata devine colorata.

 

Dar cateodata realitatea chiar nu poate fi ignorata si nu gasesc buretele sa pot sterge creta alba. Dar nu e o problema chiar atat de mare; pot desena un fluture roz pe o creanga alba de copac, si deja totul e mult mai suportabil.

 

Ma joc din nou, copil ce sunt.

Mazgalesc totul.

Visele sunt creta mea colorata.

Teatru

Poza de aici

zgomotul valurilor negre si muzica hipnotizanta

un dans ciudat al unor oameni care nu pot sa danseze

lumina alba, puternica, direct deasupra Evei, singura

scartaitul scenei

umbrele capetelor oamenilor din fata mea, inclinandu-se

parfumul discret al baiatului de langa mine, fosnetul umerilor lui

rasul isteric al lui Quintonce

poeziile Isei

zambetul lui Ernest

“cicatricile sunt tesuturi insensibile la frig, la cald si la durere”

si, mai mult decat orice, derularea peisajului prin fereastra trenului pe drumul care il duce pe Emanuel la Berck…

dar…

“renunt chiar si la placerea de a scrie, cand e vorba sa ma scufund in vise”…

 ___

E vorba de piesa “Inimi cicatrizate”, jucata la teatrul Maria Filotti din Braila primavara trecuta. Asa ma face teatrul sa simt. M-am bucurat sa vad ca site-ul teatrului functioneaza. Il puteti vizita aici.

just another

 

Poza de aici.

Every morning I wake up with this feeling, with this… sensation… And I don’t know what it is. Am I hungry? Am I sick? Am I sad? And then I realized. I’m just lonely.

E bine sa plangi, uneori… (Mai ales daca esti demachiata )

- Do you wanna scream?
- No.
- Do you wanna jump?
- No.
- Then fight. Fight!

Timp

Poza de aici.

Wake up early. Dimineata cu miros de cafea si de aer rece si de drum si de fete sterse de ploaie… Si cerul alb, si vântul rece pe obraji, si cap plecat pe mâna, si gând departe-departe, la dimineti grabite, ochi somnorosi si timp de mult pierdut…

Blogul Anei a implinit 1 an si citind-o ma gandeam cum trece timpul prin noi, lasand urme, schimbandu-ne.

Unde eram eu acum 1 an? Browsing browsing prin calculator si gasim:

         It’s another way to get through the day…
       Not missing him, not knowing him… he is too far, just too far away… 
       Mint. Mi-e dor de el… de el si te mine, de zilele si noptile impreuna, de vocea lui, de rasul lui… de cum imi spunea el numele… de grija lui pt mine… (era grija?…) :))
       Mi-e dor sa-l am aproape… mi-e dor sa fiu importanta pt el… mi-e dor sa exist pt el…
       Vreau doar sa se gandeasca la mine…

        write down all the things that you’d like to be
       write down all the things that
       you don’t believe
       write down all the places you’d like to see
       write down anything that you want
       is yesterday, tomorrow, today?
       is nothing gonna change the way? 
                                                                                                      2007

Mda, mi-aduc aminte. Eram intr-un proces intens de dezindragostire.

Acum 2 ani:

        O dimineaţă cenuşie în care m-am simţit departe de toate. But in a good way. Distanţată puţin. Şi liniştită puţin. Ca şi cum aş fi scăpat de o grijă. Recul.
       O zi cu zâmbet amar. Rainy sky, grey clouds, dichin’ school comes natural…. Not in the mood… feeling blue… black finger nails… bitter thoughts…
       Şi afară tună şi e pe cale să izbucnească o furtună… outside & inside…

        All this talk of getting old
      It’s getting me down my love
      It’s getting me down my love
      Like a cat in a bag, waiting to drown
      Like a cat in a bag, waiting to drown
      This time I’m comin’ down
                                                                                                         2006

Fiecare zi are o coloana sonora pt mine

 Acum 3 ani scriam scrisori:

        As vrea sa-ti spun cum ma simt. As vrea sa stii cum ma simt, sa simti si tu acelasi lucru si sa-mi spui ce e. Caci nu stiu.
       Si soarele, care s-a ascuns de mine cand aveam nevoie de el si a aparut cand renuntasem. Plecam trista, cu vantul impletit in par si el ma privea gol, nerecunoscandu-ma. Aveam in fata  drumul lung si dureros de intoarcere…Eram suspendata undeva intre tine si mine, ma simteam suspendata intre noi doi… Fara sa ma gandesc insa vreo clipa la tine… Ma simteam doar straina mie, straina lui, straina… chiar si tie… Incet-incet, soarele a inceput sa zambeasca campului tremurator de verde si galben, si incet-incet am inceput sa zambesc si eu.
      Acum sunt acasa, desculta si cu sufletul deschis si tremurator. Palpaitor. Si clipesc incet si respir usor si privesc in fata ziua.
      Sunt fericita si trista, iubitule. Poate ca e teama ceea ce simt.
      Aceasta scrisoare n-are nici rost, nici sens. Iart-o. N-aveam de ce sa iti scriu, n-aveam nici ce sa iti scriu. Ti-am scris doar pentru ca mi-e teama si simt ca am gresit.  N-are rost sa te sarut, L.
                                                                                                         2005

Ma opresc aici, pentru ca daca vreau sa merg si mai departe in trecut, va trebui sa incep sa rasfoiesc caiete ratacite prin sertare.

intrebari potrivite

 

Ma gandesc la ce stiu cu adevarat. Ma gandesc, incercand sa-mi dau seama ce stiu cu adevarat. Daca stiu ceva cu adevarat. Si nu cred ca stiu nimic, cel putin nimic important.

Nu stiu ce anume a declansat cautarea asta de certitudini. O cautare tacuta si impacata, nu febrila si panicata. Nici nu e o cautare de fapt, e doar un sentiment difuz, un gand subtire amestecandu-se cu toate celelalte, acoperindu-le cu o usoara ceata ca cea care cuprinde muntii la ora sase seara intr-o zi de sambata oarecare.

E un gand subtire ca un fum de tigara care face timpul sa se dilate, si aduna multe ore intr-o singura clipa si multe ganduri intr-unul singur, si multe imagine in doar una. E o incercare de a aduce totul la un numitor comun. La o constanta sau poate chiar la o definitie, pana la urma, desi acum chiar nu e o chestiune de definitii. Ci de intrebari si de raspunsuri. Si de aici totul poate incepe.

De fapt totul a inceput cu acest drum si cu incalcirea care sunt. Cu emotiile si cuvintele si imaginile luate prizoniere si kilometrii alergand sub noi - si toate astea adunandu-se si invartindu-se si schimbandu-se si amestecandu-se intre ele pana cand ramane doar un singur lucru.

Acel lucru e dorul de el. Familiar si necunoscut in acelasi timp. Ca si el pentru mine. Sunt lucruri vechi: numele locului unde el este acum, vocea mea spunand numele lui, un baiat care avea ceva din zambetul lui pentru mine, un loc care lui i-ar placea. Atat de scurte aceste fragmente, si prezenta lui mai slaba ca de obicei. Dar totusi putin din el cu mine.

Si totusi n-am dorit sa-l chem prea mult, nu am vrut sa mi-l amintesc, deja mi-e greu sa o fac, l-am uitat in atat de multe feluri. O singura imagine mai puternica, asa cum nu l-am vazut, dar asa cum stiu ca ar fi: acolo sus, intins pe pietre, jucandu-se cu tigarea, cu fumul ridicandu-se usor, acel miros familiar si acel zambet subtire si cald.

Si alt lucru care se impleteste cu clipele ce trec, o carte care nu mi-a placut la inceput, dar care pe sfarsit se deschide in raspunsuri si intrebarile potrivite si in posibilitatile lui dumnezeu si in cate lucruri stii si nu stii.

Si sa simti aerul acela rece pe obraji, si sa fii acolo sus si sa nu ai nevoie de nimic altceva, doar pacea unui varf de munte, doar alb si albastru si soare. Si sa cutreieri ore intregi prin padure, sa te doara fiecare muschi din corp, sa te opresti o clipa sa te odihnesti si sa auzi dintr-o data clopotele unei biserici indepartate si sa iti dai seama ca esti singur - inconjurat doar de linistea copacilor si ciripitul pasarilor si de posibilitatea unei credinte, suficient de aproape ca sa o auzi, dar suficient de departe ca sa nu o vezi. Si sa te trezesti dimineata intr-o casa mica, sa vezi brazii si muntii si soarele alb, sa te trezesti in acea liniste in fiecare dimineata si sa nu ai nevoie de nimic altceva.

Imi inventez posibilitati de intoarcere la cotidian, imi vand singura iluzii ca si aici pot fi aceeasi, dar stiu, stiu bine ca nimic din ce e aici nu conteaza cu adevarat, problema e ca nu stiu ce conteaza cu adevarat. Ce am avut acolo, nu e real, nu e palpabil, e doar o intrezarire si nu iti poti intemeia viata pe ceva ce ti se pare ca ai vazut.

Nu stiu daca e ceva atat de banal ca o dorinta de viata simpla. Poate ca doar asta e, clasica incercare de evadare din cotidian, instinctiva cautare a butonului de “pause”. Poate e o veche oboseala, de a face mereu aceleasi lucruri, de a fi mereu aceeasi persoana. Poate. Poate e doar lasitate, fuga de responsabilitati, imaturitate. Poate e o cautare a unui ideal, a unui tel, a unui raspuns. Poate e doar o intrebare. O fi intrebarea potrivita?

Road-trip

 Sa vorbim despre drumuri, unul dintre cele 21 de cuvinte ale mele si unul dintre lucrurile cele mai dragi mie pe lumea asta.

Iubesc un road-trip mai mult decat aproape orice altceva, din clipa in care incep sa-l planific, pana la 1-2 zile dupa ce m-am intors deja acasa.

E un feeling deosebit, care incepe din momentul in care imi spun: “Am chef sa plec undeva week-end-ul asta”. E emotie si nerabdare. Incep sa caut parteneri de aventura si locuri de vizitat. E curiozitate si energie. Ne hotaram pentru o destinatie si incep sa printez locuri si lucruri interesante de vazut pe acolo. E primul pas al unei noi descoperiri.

Urmeaza apoi acele zile lungi, de pana la data plecarii. Imi plac si ele, imi dau timp sa imi imaginez, sa schitam un traseu si sa ma gandesc cum sa fac sa imi incapa toate lucrurile pe care vreau sa le iau cu mine doar intr-un rucsac. (La inceput, vreau sa iau o groaza de lucruri, dar intotdeauna sfarsesc prin a spune: “Daca am camera, mp3-ul, o carte si un pix, nu-mi mai trebuie altceva ).

Imi place si sa spun tuturor: “Nu pot week-end-ul asta, ca PLEC!”. Si acel “plec” spus pe tonul unui om care isi marturiseste planul de a evada: soptit, secretos, cu sclipiri in ochi

Si vine si ziua plecarii, de fapt dimineata plecarii, de cele mai multe ori. Imi e imposibil sa nu imi amintesc de mine copil 12-13 ani, asteptand autocarul in fata scolii pentru a pleca in tabara. E una din imaginile vechi si dragi pe care nu le pot uita.

Si ma trezesc mereu devreme in dimineata plecarii, cu zambetul deja pe buze cand deschid ochii. Si ies pe balcon sa respir aerul rece al diminetii si sa privesc cerul, si daca e deja lumina afara, sigur voi face o poza din balcon, doar ca sa stiu eu mai tarziu, cand o voi privi: “Asta e dimineata aceea cand am plecat la…”  si sa simt atunci aceeasi emotie de acum.

Drumul propriu-zis e si el delicios. Dupa ce ne-am instalat in autocar/tren/masina, probabil ca o sa fac cate o poza celor care sunt cu mine si o sa-i rog sa-mi faca si mie una.

Apoi urmeaza drumul lung, cu pauze din cand in cand in orasele prin care trecem, si cobor mereu, oriunde oprim, arunc cate-o privire pe-acolo, descopar niste gogosi delicioase sau niste catelusi jucausi, fac cateva poze si pelcam din nou, mai departe.

Un drum lung, oricat de lung, nu mi se pare niciodata monoton sau plictisitor.

Si cand ajungem, urmeaza alta parte frumoasa, descoperirea orasului in care am ajuns. Imi plac orasele, e genul de vacante care imi place cel mai mult: city-break. Nu ma dau in vant dupa statiuni, pentru ca a vedea doar oameni aflati in vacanta nu mi se pare interesant. In schimb - sa ma aflu intr-un oras, in mijlocul oamenilor care isi poarta cotidianul, rutina lor, pulsul obisnuit al orasului, freamatul, masinile, strazile - asta imi place cel mai mult. Si imi plac strazile, strazile pur si simplu - cele pe care trec atati de multi oameni in fiecare zi, grabindu-se care incotro, prea ocupati pentru a privi in jur, prea prinsi in cotidian pentru a “vedea”, pur si simplu, acea strada - si eu sa o “vad”, sa ad oamenii si strazile, sa vad cum se compelteaza si se amesteca unul cu altul - asta imi place cel mai mult. Si sa fac poze.

Si drumul de intoarcere - e si el frumos, nu mai e dimineata, ce e seara, are alt gust si alt ritm. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai scurt, cum spuneam candva si e intotdeauna tacut. Cel putin, eu tac. E timpul sa imi reprivesc senzatiile si emotiile, sa le asez in ordine, strat peste strat, pietricele de forme si culori diferite, dar la fel de dragi.

Am fost plecata azi toata ziua; am plecat la 6 dimineta si ne-am intors acasa la 9 seara. Si nu am fost plecata in vacanta, ci pentru serviciu - dar zambetul meu de acum e genul de zambet pe care daor un road-trip mi-l poate aduce. Si pentru ca nu mi-a fost de ajuns, in week-end plec si mai departe.

Some other time

Nu toti oamenii care ne iubesc ne iubesc asa cum vrem noi.

Un om nu te iubeste mai putin daca nu te iubeste cum vrei tu.

Stiu.

Si totusi azi sunt suparata pe tine pentru ca, desi ma iubesti, nu ma iubesti asa cum vreau eu.

Ma enerveaza ca iubesti la mine parti pe care eu le ignor sau care chiar nu-mi plac.

Si ma enerveaza ca nu iubesti partile din mine care mie imi sunt cele mai dragi.

 

Love is a verbe

This will make you love again

Some other time

Poza de aici.

Come together

It’s just so easy.

Things just come together. It just fits, somehow: muzica lui Travis, fotografiile lui Mirjam si ale lui Cindy, culorile si delicatetea si vantul si spatiul, lumina si, binenteles, emotia. Plus soarele azi, camasa mea rosie and the way it feels on my skin, lumina din ochii mei care nu stiu de unde vine si probabil ultimele fotografii cu trandafirul galben si uscat. Unghii mici si negre, obraji albi si reci, a new crush, neconturata si imprastiindu-se peste multe alte lucruri. James McWhat’sHisName si imi place Jane Austen chiar si in italiana. As da multe lucruri pentru cerul Norvegiei si pentru bicicletele din Amsterdam. Vreau sa dorm pe o perna straina, sa miros a sapun si a dimineata. Vreau sa impletesc versuri si sa ma impletesc pe mine intr-un mod ciudat si necunoscut, vreau sa schimb unghiul din care sa ma privesc. Vocea mi-e putin ragusita, poate pentru k am cantat azi ‘Sara perche ti amo’, poate pentru ca am un nod in gat. Poate pentru ca sunt fericita din aceleasi motive inexistente pentru care ieri eram trista.

Ganduri pe shuffle

 

see.breathe.reach.

Sunt altele locurile prin care ma invart zilele astea. Sau orele astea, sau clipele astea, nu stiu - timpul se pierde cumva in ghemul mic ce-l port in piept. Nu stiu daca e tot rosu, nu ii mai stiu culoarea.

E iarasi un timp de alunecare, dar fara ratacire. Un mic cerc, un mic ghem, iarasi. Nu ii stiu culoarea, nu ii stiu consistenta. Doar forma. Si faptul ca nu doare, desi apasa, si ca nu il pot atinge, desi e aproape, si ca nu il pot defini, desi ii simt gustul. Amarui si familiar. Ciudat, cumva asta e gustul sperantei pentru mine.

Gandurile sunt puse pe shuffle [__________] Falling slowly - Fill in the blanks. :))

I don’t know you
But I want you
All the more for that
Words fall through me
And always fool me
And I can’t react

I let things happen again. I don’t know… if it’s a good thing or a bad thing. I can’t seem to be able to remember what happens when I do this. :)) It’s funny, but I really don’t.

Chiar uit unele lucruri, pur si simplu, se pierd cumva din mine, le ratacesc in afara mea.

Vreau. Sa vorbesc despre el, sa ma gandesc al el, sa ma infasor cu el, cu cuvintele lui, cu gandul ca el se gandeste la mine. M-a facut fericita. Nu o data. Ma face fericita. Si nu mi s-a parut. Am crezut ca mi s-a parut.

A fost acea privire, mi-o amintesc. O privire scurta, alunecand, ca mea. Cred ca joaca si el acelasi joc, la fel de instinctiv si inconstient ca si mine, la fel de inutil.

Cred ca lucrurile astea mici or sa ma omoare pe mine. Lucrurile astea mici pe care le vad sau nu le vad, mi se par sau nu mi se par, le uit sau le pastrez o vesnicie, infasurandu-ma cu ele si distorsionandu-le.

Sunt sigura ca exagerez si ca totul este de fapt cu totul altfel decat cred eu. (Ceea ce binenteles e o contradictie: Daca eu cred ca lucrurile sunt altfel decat cred, cum sunt lucrurile? Cum cred sau altfel decat cred? :))) (Pentru ca daca sunt altfel decat cred, atunci sunt exact cum cred. Get it? =)))

(Nu mai spun SO ON :))), dar cercurile astea dubioase nu ma lasa sa fac nimic imprevizibil. De aici rezulta, binenteles, faptul ca o sa fotografiez apusul in fiecare seara, orinde m-ar prinde acel ceas, spre amuzamentul celor care se intampla sa fie pe langa mine. Rezultatul secundar este, bineneteles, faptul ca o sa ma opresc intr-o zi, fie din lipsa de curaj, fie din tristete, fie din plictiseala. Oricum, previzibil.

Some more songs, please!

Joey never met a bike that he didn’t wanna ride
and I never met a Toby that I didn’t like
Scotty liked all of the books that I recommended
even if he didn’t I wouldn’t be offended

Si are vreun rost sa pun aici poze cu a new scottish (I think) crush sau poate cu cateva favourites de pe deviant? No… dar poate are rost sa pun aici trei versuri fara sens:

Mâinile tale erau galbene

Când te-am văzut ultima oară

Era primăvară, binenţeles.

Nu stiu ce inseamna. Uneori obosesc in a cauta de sens. Mi se pare inutil, not rewarding. Ce daca descopar un sens? Nu ma alina, nu ma intregeste. Imi gasesc locul mai mult in non-sens si in cotidian zilele astea. Cotidian inseamna alunecarea printre oameni.Am obosit in a defini. In a cauta, in a visa, chiar si in a crea uneori. Nu e lipsa de inspiratie, e lipsa de… De. De o vocala. Vocala U.

Ma joc uneori, dar si joaca asta e dirijata din spate, cumva.

Vreau sa rad sincer. E o mare dorinta. Dar vreau sa rad intr-un fel anume, nu-l definesc pentru ca nu stiu si pentru ca am obosit. Dar il voi recunoaste cand il voi simti pe buze.

Si cumva, gandul tot la el aluneca, de ieri, ca demult. Nu stiu, dorul de el e o prezenta. E ceva ce umple camera si gandul, la el. Nu stiu cum, e ca un balsam (Gizas! :S). E usor. Si ma opresc aici cu adjectivele, bine poate doar unul in plus: ne-real. It’s all in my head and who knows what stupid new thing I could imagine I have in my chest.

Time to stop now and see some useless tv series with heroes and a boy-genius.

A few more droplets:

- mister pds or whatever is on and I know I’m a poser

- it’s nice to shuffle your thoughts

- e prea mult ‘eu’ in tot acest loc cu cuvinte

- I’m a poser again

- eu ma ascund si de degetele mele

- si ma povestesc si lor (culorile difera intotdeauna)

- o poezie sau nu?

Bine, hai.

Şi am uitat că ochii tăi sunt negri
Şi am uitat că părul tău e vânt
Şi am uitat că dimineaţa
Mă sărutai încet pe gât

Şi am uitat parfumul umărului tău
Şi am uitat căldura pernei tale
Şi nu mai ştiu cum îmi spuneai „Iubito”
Şi am uitat cum atingeai chitara

Şi am uitat şi mâna ta întinsă
Spre-al meu obraz… şi cum mă sărutai
Şi nu mai ştiu dacă tu ai plecat
Sau eu - într-o zi - nu te-am mai inventat…

Imi place.

Cred.

Untitled

 

 Poza de aici.

Intotdeauna am iubit mult de tot vara, soare si caldura inabusitoare. Sunt o ‘fire solara’ cum imi spune o prietena.

Dar. Iarna asta, trecuta mai mereu cu lipsa ta, m-a facut sa-mi fie drag frigul. Si zilele astea cu tine alaturi, zilele astea calde, zile cu prezenta si nu cu absenta - m-au dezechilibrat, descumpanit, dezamagit. Suna ciudat. Esti aici - si eu ma simt dezamagita. Imi pare rau. Dar imi vreau mainile reci inapoi. Iti vreau absenta ianpoi. Vreau dorul meu de tine inapoi.

Noaptea asta a fost alba. Nu stiu daca zambeam cand ai plecat… dar stiu ca aveam mainele calde. Si stiu ca am observat asta cand eram pe la etajul doi si ca m-a enervat atat de mult acest mic lucru inutil, incat aproape ca am alergat pana sus si am iesit pe balcon si mi-am lipit palmele de ferestrele reci. Nu-mi era de ajuns, am deschis geamul si am stat asa minute bune, cu mainile si fata si parul lovite de vant.

E doar acelasi lucru din nou. M-am indragostit de dorul de tine si de gandul ca, departe, si tu te gandesti la mine. Iar faptul ca acum esti aici - nu e acelasi lucru. Nu stiu cum o sa iti spun.

I’m a mess.