Visare

Foto de aici.

Vreti sa va spun ceva? Eu am fost un copil naiv si visator. Si apoi o adolescenta-copil rea si visatoare. Bine, am fost multe: fericita, visatoare, romantica, deprimata, melancolica, speriata, retrasa, zambitoare, cinica, tacuta, curioasa, dezamagita, mincinoasa, tradata, tradatoare, dramatica (dupa cum se vede), rebela, prietenoasa, incapatanata, absurda, ambitioasa, rascolitoare, lenesa, indiferenta. Ca oricine. Am fost on the top of the earth si apoi ghemuita in cel mai ascuns cotlon. Si din nou. Am plans si am ras si am iubit cu incrancenare si cu entuziasm si cu naivitate, inevitabil. In toate felurile. Am ranit si am fost ranita, am uitat si am fost uitata. Am pastrat si sunt pastrata, stiu, prin sertarele cuiva. Am visat, incredibil de mult. M-am inconjurat de vis, fantezie, viata perfecta si am tras incet incet de visele mele pana au devenit realitate. Si apoi mi-am faurit altele pe care cu aceeasi incapatanare si insistenta le-am visat si transformat. Si iarasi.

Si au fost si zile in care, copilul devenit adult s-a trezit speriat, nemaiputand sa viseze cu ochii deschisi; zile in care, exagerand realitatea, nu gaseam locul sa ma ascund de ea. Si cu aceeasi indarjire am rezistat si-am cautat pana mi-am regasit visele.

Si au fost si zile in care mi-am dat seama ca si visele netransformate in realitati sunt frumoase. Sunt delicate si deloc efemere, devin chiar eterne pastrate in spatele pleoapelor, in varfurile degetelor, aproape atingandu-le cu adevarat, dar not quite.  

Acum, visele rareori mai prind forma concreta in spatele pleoapelor. Acum visele sunt ceata usoara ce ma inconjoara de fiecare data cand inchid ochii. Acum, visele sunt mici, incalcite printre gene, stralucind in ochi intredeschisi.

P.S. Stiti de proiectul Alexandrei Sandu, daydreamers? Imi pare atat de cald, intim si inspiring! In cuvintele ei:

“Mi-am imaginat o colectie de ganduri frumoase sterpelite de la oameni relaxati… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele inchise peste visele lor, izolandu-i de galagia de afara – clipele in care nu mai exista materie asa cum o stim si fiecare isi dizolva grijile, nelinistile si dorintele intr-o liniste frumoasa, numai a lui.”

Foto de alexunu. Site-ul proiectului aici.

E frumos

            

• sa deschizi ochii dimineata si sa simti inca visele pe gene
• sa razi cu lacrimi
• sa te reintalnesti dupa multi ani cu un prieten vechi si sa vorbiti de parca au trecut doar zile
• sa descoperi o fotografie frumoasa, plina de emotie
• sa te plimbi noaptea prin oras, pe strazi pustii
• sa rasfoiesti revista preferata
• sa ti se spuna ‘Mergi cu mine?’
• sa te trezesti imbratisata
• sa asculti ploaia si sa te simti trist sau fericit
• sa ti se spuna ‘te-am visat azi-noapte’
• sa iti incapa tot ce vrei sa iei cu tine intr-un rucsac
• sa miroasa a cafea dimineata
• sa locuiesti la bloc la etajul 4 si totusi sa ai doua cuiburi cu randunele la usa si sa iti cante greierii la fereastra toata noaptea
• sa primesti un trandafir galben fara nici cel mai mic motiv, doar pentru ca ai spus candva ca iti plac trandafirii galben
• sa te vezi pe tine in privirea lui
• sa ai mai putin de o saptamana pana la concediu
• sa ai unghiile mov ca acum 7 ani (deja?)
• sa se potriveasca perfect obrazul tau pe umarul lui
• sa bei o limonada rece intr-o zi fierbinte
• sa iti dai seama ca inca stii toate versurile de la As Long As You Love Me
• sa faci o lista cu lucruri simple si frumoase care te fac fericita

Ma joc

de-a leapsa. Luata de la Deste (si de la Ilipili! ). Multumesc frumos. Asadar:

 SUNT:  in cautarea unui cuvant care sa ma defineasca.

PASTREZ: tot ce m-a facut fericita la un moment dat; de cele mai multe ori asta inseamna amintiri prinse in cuvinte si imagini sau mici nimicuri ce poarta clipe in ele.

MI-AS FI DORIT: sa fac mai multe decat fac acum.

NU IMI PLAC: zilele care se termina in ‘i’

MA TEM: de foarte putine lucruri, really. Que sera, sera!

AUD: voci?

IMI PARE RAU: este ceva ce spun foarte rau si doar cand I really really mean it. In general nu fac lucruri pentru care sa fie nevoie sa imi cer scuze.

IMI PLACE:  – imi plac atat de multe lucruri, incat as avea neavoie sa folosesc pluralul. Dar cel mai mult imi place sa descopar – whatever that means!

NU SUNT: constanta, I guess…

DANSEZ: mai putin decat obisnuiam. I have to fix this!

NICIODATA: sa nu spui niciodata?

PAR: altfel decat sunt de fapt. Cred. Nu stiu.

PLANG: de emotie, foarte des. De tristete, foarte rar.

NU SUNT INTOTDEAUNA: dispusa sa ‘las de la mine’. Asta nu e tocmai un lucru rau.

NU IMI PLACE DE MINE: atunci cand aleg calea mai usoara, cand evit sa deal with the problem.

SUNT CONFUZA: in ceea ce priveste datele, anii. Le incurc mereu.

AM NEVOIE: de putine lucruri, dar sa fie fiecare la momentul potrivit.

AR TREBUI: sa fiu mai… hmm… implicata in proiecte. Sa zic asa. 

VREAU SA DAU: leapsa asta mai departe Simonei.

 

Intrebari de miercuri

 

1. Stie cineva cine a scris o carte pe care am citit-o eu pe la 13 ani si care parca se numea ‘Seri Albastre’ si pe unul dintre personaje parca il chema ‘Nucu’?

2. Cum se numeste melodia de la Black Sabbath care imi place mie tare mult si care are un vers cam asa: ‘Everyday I spend my time… feeling fine, drinking wine…’ ?

3. Cate ore de munca mai am pana la weekend?

4. Nu e foarte aiurea sa cauti noul episod din Prison Break peste tot si apoi sa afli ca saptamana asta nu este?

5. Mi se pare mie, sau Rafa arata mai bine ca oricand?

Despre timp si iubire

Foto de aici.

Reciclez.

Da, reciclez emotii si clipe mai ceva ca cel mai inversunat ecologist.

Emotii, sentimente, clipe frumoase, taceri, culori, alunecari, clipiri, zambete, ochi adanci – orice ma face sa tresar la un moment dat.

 

Le adun pe toate, nu trec niciuna cu vederea. Le adun si le sortez si le pastrez pe toate. Am rafturi frumos aranjate: aici am tot ce tine de el, dincoace tot ce e legat de drumuri, aici – dimineti si culori, dincoace – versuri, acolo – o iubire vechi, dincolo – alta si mai veche. Am multe rafturi pline si inca mult goale, asteptand cuminti sa le umplu cu alte clipe si iubiri.

 

Si le pastrez de-atata timp, si n-o sa le arunc vreodata. Sunt that kind of girl: nu arunc scrisori vechi, nu rup poze cand iubirea s-a terminat – niciodata; ci le pastrez impaturite frumos, stiu ca timpul asterne praf peste ele, dar asta mi le face si mai dragi.

Pentru ca da, le rasfoiesc din cand in cand pe toate; cand ploua afara sau cand pica netul sau cand n-am chef deloc de munca la servici. Le iau atunci si le respir, si le intorc pe toate fetele si imi spun: da, mi-a placut, da, am iubit, da, am fost fericita.

 

Poate ca atunci nu am fost atat de mult, cum imi inchipui ca am fost, privind in trecut. Iluzii refolosite. Dar intotdeauna trecutul il privesc ca printr-o fereastra usor aburita de timp, si asta face ca totul sa para mai frumos.

 

Nu e vorba doar de iubiri aici; si clipele mai grele sunt indulcite de trecerea timpului, prieten vindecator. Vorba ceea: timpul vindeca multe, dar nu te scapa de riduri.

 

Vorbim mereu de timp si de iubire.

Random

Foto by me

Cateodata am un chef nebun sa schimb drastic unghiul pe care se sprijina lumea, sa rastorn perspectivele. Dar e prea greu, asa ca ma multumesc sa inclin putin unghiul camerei foto si sa ascult Norah Jones cu If You Were a Sailboat.

Motivele pt care am chef sa fac asta sunt total neglijabile: o melodie ascultata pe repeat, albastru langa rosu pe hainele mele, o noapte care a trecut, alta care o sa vina, oamenii care exista, o zi intunecata de toamna. Poate fi oricare dintre astea sau toate la un loc.

Am impresia ca vorbind cu cineva despre S. mi-l apropie din nou pe el si intr-un fel ciudat pe mine, nu pe mine de atunci, ci pe mine de acum, doar cu amintirile difuzandu-se prin mine ca bacteriile intr-un episod din House.

Cateodata e pur si simplu. doar cheful asta de a ma scutura de toate firele de praf asezate de timp pe corpul meu si de start fresh, oricum s-ar prezenta acest new begining, cu un perete scorojit sau o scara ce coboara spre dunare sau doar o liniste adanca pt un timp.

Mi-am adus aminte azi ca C. scria pe caiteul lui ‘Dead eyes see no future’ – ciudat cum chestii atat de mici raman cumva cu noi.

Inceputurile noi sunt toate vechi, caci ceea ce fac de fapt e sa ma intorc intr-un loc pe care il cunosc. Si de-acolo de-abia aleg alt drum. E vechea mea intersectie, cum spuneam candva: Crossroads. Lily trebuie sa faca un pas.

Stiu ca trebuie sa mai prelucrez fotografiile. Am nevoie de un contrast mai puternic. Am obosit sa mi se amestece toate culorile/sentimetele/clipele. Se topesc unele in altele si se amesteca. Iar eu vreau sa se ciocneasca unele de altele si sa se respinga. Am nevoie de limite clare.

Imi dau seama de lucruri in mod ciudat. Am umerii mici si nu mai simt nici cel mai mic lucru pt el. Abia l-am privit, abia ne-am vorbit, nu-mi aduc aminte cum ne-am atins.

De la 3 puncte ajungi la doua si apoi la unul. E si asta ceva.

Imi amintesc ‘Urma sangelui ei pe zapada’ si mi-e dor de carti pe care le-am uitat. Mi-e dor si de clasici, am chef de clasici, un drum la biblioteca se contureaza.

M-am obisnuit, m-am autoeducat sa nu imi pese de ceea ce ar fi putut fi. Conteaza doar ceea ce este. Si, paralel cu realitatea, ceea ce ar putea fi. Tot o posibilitate, da, dar inca deschisa. In momentul in care ceea ce ar putea fi este acoperita de timp, devine ceea ce ar fi putut fi; e o posibilitate inchisa deja. Si nu mai conteaza. O las in urma fara regrete.

Pe Yahoo 360 pot sa imi fac liste.

Despre cum intregul univers se invarte in jurul meu

Poza de aici.

Intregul univers se invarte in jurul meu.

Vreau sa spun, intregul MEU univers se invarte in jurul meu. It’s all about me.

 

Vorbesc despre mine. Tot timpul. Despre cine sunt, ce vreau, ce am, ce nu am, ce imi lipseste, ce imi place, ce uit ca imi place. Vorbesc tot timpul despre mine. Despre ceilalti tac. Despre oamenii si lucrurile nu ma afecteaza – niciun cuvant.

 

Ignor. Ignor viata ce nu corespunde standardelor mele. Ignor tot ceea ce depaseste coordonatele mele. Ignor realitatea care ia alta forma sau culoare decat cea ascunsa sub voalul imaginatiei.

 

Oamenii sunt nori pe cerul vietii mele. Unii sunt frumosi si albi si prietenosi, altii sunt gri, altii grei si incarcati de ploaie. Unii trec repede, dusi de vant, altii raman mult timp, tinuiti. Oricum ar fi, vad mai bine fara ei. Asta e impresia. Pot sa ii uit imediat sau pot sa ii tin minte fara motive, doar pentru ca avea parul cret sau pentru ca mi-a zambit intr-o zi oarecare. Nu mai am rabdare sa descopar si nu mai am rabdare sa ma descopar.

 

Timpul se impleteste cu taceri si toate zambetele aluneca ca picaturi de ploaie in afara ferestrei.

 

Acoperisurile pot fi si albe, dar chiar si un vis mic poate parea mare de tot cand nu e implinit de mult timp.

 

Poate ca e foarte usor sa imi opresc timpul in loc zilnic, pentru a cauta, privi si reinventa, pentru a descoperi si pentru a crea. Si poate e usor sa insir nopti albe pe fire albe, ca fotografiile intr-o camera obscura, si poate si zilele vor trece mai usor cu oboseala filtrata printre gene si poate ca trebuie doar sa schimb putin greutatile in balanta. Poate am nevoie sa respir in ritmul meu si sa reinventez scurgerea timpului, sa imi amestec clipele dupa bunul meu plac, sa cern totul in masuri potrivite.

 

Listening to: Little Jackie – The World Should Revolve Around Me

Tarziu.Demult.

Poza de aici.

De ce tac, mă întrebi. Tac pentru că tu eşti trist când tac. Tac pentru că lumina vibreaza altfel când tac. Tac pentru că ochii tai au alta culoare când tac. Tac pentru că singuratea e mai calda când tac. Tac pentru că tu te gândeşti la mine când tac. Tac pentru că eu am alta voce când tac. Tac pentru că tăcerea se spune fără ocolisuri.

Imprumuturi fara dobanzi

Poza de aici

“Nu-ti dai niciodata inima cu totul; o imprumuti doar, din cand in cand. Daca nu ar fi asa, atunci cum ai putea sa ti-o iei inapoi fara sa ceri voie nimanui?”

Problema mea este ca, atunci cand imprumut un lucru, nu il cer niciodata inapoi, ci astept sa-mi fie inapoiat. Asa se face ca am bucatele din inima imprastiate prin locuri si oameni. Si sincer, chiar nu le vreau inapoi. E un fel de a ramane legata de ceva ce mi-a fost odata drag. Si cum am mai spus, independenta din mine iubeste nodurile. (Ma suspectez )

 

Vag

Poza de aici

Am nevoie de un loc unde sa fiu trista.

Pentru nimic si doar asa, sa fiu.

Caci sunt oricum, doar ca in locul asta

Nu pot sa fiu atat de trista cum as vrea.

 

E dor din nou,

(e dor mereu, as spune)

e dor si-atat

e dor si altceva

e dor de gesturi prea uitate

si de cuvinte prea mici

care nu mai dor.

 

E cautare iar

(si ea, ca-ntotdeauna)

E greu sa cauti cand nu stii ce vrei

Si atunci iti iei confuza cautare

In palme resemnate si ii dai alta forma:

Asteptare.

 

Si apoi vin nopti,

ca asta de exemplu,

in care simti prea tare lipsa a ceva

ceva ce-ti amintesti – vag – ca a fost o data

dar nu mai tii minte cum era.

 

Si rima nu e cautata,

nici versurile – e doar inertie

Nici chiar naivitatea nu e studiata

e pur si simplu poezie.

 

Copilaria e-un cuvant prea mare.  Copilaria nu e o varsta, e o clipa. Pe care nu vreau sa o depasesc.

 

Dar asta e prea simplu si nu are nimic in comun cu ce simt azi.

 

Exagerez. Aproape mereu. Sunt trista si vreau sa fiu si mai trista. Sunt trista fara motiv si vreau sa am un motiv. Mi-e dor nedefinit si vreau sa-mi fie dor definit. Vreau sa ma doara si sa-mi pese. Vreau sa fiu ranita. Vreau sa-mi franga cineva inima.

 

Vreau sa plang si vreau sa fie frumos. Vreau sa am pe cineva cu care sa nu fie greu. (Si deja apar contradictiile, urmand indeaproape exagerarile.)

 

Frumusetea – si ea imi pare departe in ultimul timp. Parca ma multumesc sa o trec in revista. “Uite ceva frumos! Sa ii fac o poza.” – si apoi poza ramane in camera sau e scrisa pe cd si privita doar o data sau de doua ori.

 

Nu conteaza, multe lucruri, atat de multe lucruri nu conteaza pentru mine. E bine si rau. Si nici macar nu doare.

 

Cuvantul e blazare. Sau resemnare. Lipsa de entuziasm. Depresie?

 

Nu conteaza pana unde merg, din sinonim in sinonim, schimb locul, dar nu sentimentul.

 

Vreau sa plang si sa ma doara tare si sa uit sau sa nu uit. Nu stiu, scriu ca nu stiu si nu vreau sa scriu asta. Nu conteaza, chiar daca ar conta.

 

Zilele le numar, orele, minutele, traiesc de la ‘land mark’ la ‘land mark’. O borna e sambata pt care am planuri, apoi finala Roland Garros, apoi CE, apoi 14 iulie. Apoi cine mai stie ce.

 

Vreau nebunia aia care sa-mi dea planurile peste cap, vreau sa fac o greseala mare care sa ma rupa de aici (nu mi-e frica de greseala, pt ca daca stiu un lucru, acela e sa fug).

 

Toate sentimentele, emotiile si senzatiile mele sunt vagi. (Ce sa mai spun de impresii, pareri si opinii ). Plus ca am vaga impresie ca si certitudinile mele sunt vagi.

 

Imi place cand incep de la un lucru si ma las purtata de cuvinte. Dar si asta s-a mai spus deja.