Pe strazile toamnei

Bokeh

Una dintre tehnicile mele preferate in fotografie e cea din titlu: bokeh. Suna cam ciudat, nu?

Ce este, mai exact? Pai, termenul ‘bokeh’ defineste modul in care sunt redate in fotografie planurile mai apropiate si respectiv mai indepartate decat planul asupra caruia s-a facut focalizarea. Notiunea este de ordin calitativ si reflecta modul in care privitorul se comporta fata de reprezentarea planurilor neclare in fotografie.

Definitia de aici, unde gasiti si alte detalii tehnice si nu numai. Binenteles ca efectul de bokeh poate fi obtinut atat prin setari ale camerei, cat si prin prietenul photoshop sau alte programe de acest gen.

Termenul, care mie imi place tare mult cum suna, este de origine japoneza („bo-ke”) si inseamna ‘neclar’, ‘confuz’. Varianta in limba engleza, bokeh, a fost folosita pentru prima data in 1997, pentru a sugera pronuntarea corecta si a ramas varianta ‘oficiala’.

Acest gen de fotografie e foarte popular; pe flickr exista un grup numeros care acorda bokeh-ului o atentie speciala in traditionalul HBW: Happy Bokeh Wednesday. (Bine, sunt muuult mai multe grupuri de bokeh-lovers pe flickr. Search away!)

Mie imi place pentru starea de ‘visare’ pe care o da fotografiilor; pare o alta realitate, o ‘indepartare familiara’. Fotografia de mai sus e a mea , iar mai jos cateva exemple de bokeh care imi plac:

Click pe fiecare fotografie in parte pentru pagina fotografului.

Toamne trecute V

Hai sa mergem undeva sa vedem toamna.

Toamne trecute IV

Let’s leave this city behind

Toamne trecute III

Sa ne facem aripi din frunze

Toamne trecute II

Sa ne topim in inserari

Toamne trecute I

Hai sa ne-acoperim de galben

O alta toamna

Imagini ale toamnei trecute, pentru ca momentan sunt camera-less.

P.S.:

- Am pierdut toamna…

- Lasa, ca o sa mai fie toamna!

- Da, dar abia la anul…

- Am pierdut toamna…

- Lasa, ca o sa mai fie toamna!

- Da, dar abia la anul…

Bucuresti

     

Inca de prima oara cand am fost in Bucuresti, impresia pe care mi-a lasat-o orasul a fost de distanta. Distanta intre locurile din oras in care trebuia sa ajung, distanta intre oameni. Oamenii… imi pareau atat de departe unul de altul, desi stateau toti adunati pe scaune de metrou. Imi pareau diferiti, atat de diferiti intre ei! Intr-un oras mic, oamenii se amesteca, seamana, au aceleasi gesturi. E senzatia unui mediu familiar. In Bucuresti, oamenii par ca traiesc izolati de cei din jur, fiecare in lumea lui, cu ziduri facute din paginile ziarului/cartii citite, din castile adancite in urechi. Iar orasul?… hmm… prima impresie a fost ca la intrare trebuia afisat mare: ‘Bine ati venit in Bucuresti! Scuzati dezordinea, suntem in constructie.’

Pe mine ma atrage necunoscutul mai mult decat orice, dar necunoscutul Bucuresti, la prima intalnire, nu m-a atras, ba din contra, m-a respins. Dar de atunci, au tot fost drumuri la Bucuresti, vizite scurte, de o zi-doua, care au facut lucrurile sa se aseze. Am inceput sa vad si eu – uneori – orasul in acea lumina boema care emana din articolele Simonei (careia, apropo, ii spun un ‘La multi ani’ intarziat. )

Iar week-end-ul asta, un Bucuresti gri si amortit, un Herastrau sub ploaie, nenumarate drumuri cu metroul, adidasi uzi si esarfa stransa in jurul gatului – m-au facut sa simt (poate doar putin din) farmecul sau. Duminica cred ca m-am indragostit putin de strazile Bucurestiului (pentru ca strazile sunt lucrul cel mai frumos dintr-un oras, cred eu). Bine, poate o contributie a avut-o si faptul ca m-am plimbat cu iubirea de mana.

P.S.1 ‘Fotografiile’ aste au o poveste!!…

P.S.2 ‘Cat la sanse suta de ploaie?’

Despre fotografie

        

Sunt un fotograf lenes. Si in acelasi timp, cumva, entuziast.

 

De cele mai multe ori ma multumesc sa fur clipa, sa prind momentul si sa il tin prizonier. Imi atrag atentia cel mai des peisajele. Iubesc natura si ii vad frumusetea; uneori aceasta e exploziva, alte ori linistita, alte ori atat de discreta incat ar parea banala. Ma mandresc ca o pot vedea si atunci. Ma atrag contrastele si liniile trasate.

 

Mi-e mai greu sa fotografiez oameni. Imi pare cumva ca nu am dreptul. E si cazul strainilor si al prietenilor. Cand fotografiez pe cineva, imi cer parca scuze si nu indraznesc sa privesc prea adanc prin obiectiv. Aici mai am de invatat.

 

Cateodata am nevoie sa echilibrez lucrurile in viata mea si atunci mi-e dor de alb negru si gri. Mult gri moale, gri linistit, gri oglinda a tacerii. Imi place atunci sa acopar totul cu aceasta panza a griului, ce reduce totul la esential.

 

Lumina e cel mai important lucru intr-o fotografie, e prinsa in insasi numele: a scrie cu lumina. Lumina e cea care transmite emotia.

 

Lumina si culoarea.

 

Imi spunea cineva: Photography is about the lighting, angle and perspective. Mi-am facut un fel de motto din asta.

       

P.S.1: Mi-e dor de camera mea, plecata prin tari straine.

P.S.2: Mai jos sunt cateva fotografii pe care eu le consider cele mai bune dintre ale mele. Ma ajutati si voi cu parerea voastra? Care va place cel mai mult?

Primavara.Inceput

there

Portret de toamna

Soft

La marginea sentimentelor

Fogy morning

           

Sau puteti sa va uitati la galeria mea pe deviant, poate va plac (si) altele.