Mie imi place Romania

 Busteni.

Padurile sunt pline de flori.

Cascada Urlatoarea.

Undeva prin paduri…

Sus, la varful Omu.

Langa Sfinx.

Castelul Peles.

Ploaia aprinde culorile.

Drumul de intoarcere. (Can’t stop taking pictures. )

Mie imi place Romania. Voua? Fotografiile sunt facute la Busteni si Sinaia - doua locuri dragi si cunoscute, pe care insa imi face mereu placere sa le reintalnesc. Dar pentru anul asta vreau si locuri noi; in plan sunt: Sibiul, Sighisoara si… nu stiu, oriunde in alta parte Mi-ar placea sa am timpul sa descopar locuri frumoase, necunoscute de multa lume…

De-abia astept vara, zilele lungi, lumina si cheful de plecat aiurea…

 

Libertate

De când mă ştiu sunt în căutarea libertăţii… sau a unui lucru pe care nu-l cunosc şi pe care nu ştiu să-l descriu, şi atunci îl numesc libertate.

Cold morning

 

Cold morning, dar plina de lumina. Miroase a amintirea zapezii si a ploaie verde de primavara. (N-o sa spun ca miroase a inceput de drum ) Zambetul meu e insotit de voci calde: Mika, Jarvis Cocker, Joss Stone, Paolo Nutini, Robbie Williams, Corinne, Norah Jones…

And I want to wake up with the rain
Falling on a tin roof
While I’m safe there in your arms

E o liniste… asa o liniste… o liniste de copil mic privind pe balcon…

Si singurul sunet e amintirea pasilor tai. 

Si apoi pasii tai.

Looking up

 

is not such a bad way of living.

intrebari potrivite

 

Ma gandesc la ce stiu cu adevarat. Ma gandesc, incercand sa-mi dau seama ce stiu cu adevarat. Daca stiu ceva cu adevarat. Si nu cred ca stiu nimic, cel putin nimic important.

Nu stiu ce anume a declansat cautarea asta de certitudini. O cautare tacuta si impacata, nu febrila si panicata. Nici nu e o cautare de fapt, e doar un sentiment difuz, un gand subtire amestecandu-se cu toate celelalte, acoperindu-le cu o usoara ceata ca cea care cuprinde muntii la ora sase seara intr-o zi de sambata oarecare.

E un gand subtire ca un fum de tigara care face timpul sa se dilate, si aduna multe ore intr-o singura clipa si multe ganduri intr-unul singur, si multe imagine in doar una. E o incercare de a aduce totul la un numitor comun. La o constanta sau poate chiar la o definitie, pana la urma, desi acum chiar nu e o chestiune de definitii. Ci de intrebari si de raspunsuri. Si de aici totul poate incepe.

De fapt totul a inceput cu acest drum si cu incalcirea care sunt. Cu emotiile si cuvintele si imaginile luate prizoniere si kilometrii alergand sub noi - si toate astea adunandu-se si invartindu-se si schimbandu-se si amestecandu-se intre ele pana cand ramane doar un singur lucru.

Acel lucru e dorul de el. Familiar si necunoscut in acelasi timp. Ca si el pentru mine. Sunt lucruri vechi: numele locului unde el este acum, vocea mea spunand numele lui, un baiat care avea ceva din zambetul lui pentru mine, un loc care lui i-ar placea. Atat de scurte aceste fragmente, si prezenta lui mai slaba ca de obicei. Dar totusi putin din el cu mine.

Si totusi n-am dorit sa-l chem prea mult, nu am vrut sa mi-l amintesc, deja mi-e greu sa o fac, l-am uitat in atat de multe feluri. O singura imagine mai puternica, asa cum nu l-am vazut, dar asa cum stiu ca ar fi: acolo sus, intins pe pietre, jucandu-se cu tigarea, cu fumul ridicandu-se usor, acel miros familiar si acel zambet subtire si cald.

Si alt lucru care se impleteste cu clipele ce trec, o carte care nu mi-a placut la inceput, dar care pe sfarsit se deschide in raspunsuri si intrebarile potrivite si in posibilitatile lui dumnezeu si in cate lucruri stii si nu stii.

Si sa simti aerul acela rece pe obraji, si sa fii acolo sus si sa nu ai nevoie de nimic altceva, doar pacea unui varf de munte, doar alb si albastru si soare. Si sa cutreieri ore intregi prin padure, sa te doara fiecare muschi din corp, sa te opresti o clipa sa te odihnesti si sa auzi dintr-o data clopotele unei biserici indepartate si sa iti dai seama ca esti singur - inconjurat doar de linistea copacilor si ciripitul pasarilor si de posibilitatea unei credinte, suficient de aproape ca sa o auzi, dar suficient de departe ca sa nu o vezi. Si sa te trezesti dimineata intr-o casa mica, sa vezi brazii si muntii si soarele alb, sa te trezesti in acea liniste in fiecare dimineata si sa nu ai nevoie de nimic altceva.

Imi inventez posibilitati de intoarcere la cotidian, imi vand singura iluzii ca si aici pot fi aceeasi, dar stiu, stiu bine ca nimic din ce e aici nu conteaza cu adevarat, problema e ca nu stiu ce conteaza cu adevarat. Ce am avut acolo, nu e real, nu e palpabil, e doar o intrezarire si nu iti poti intemeia viata pe ceva ce ti se pare ca ai vazut.

Nu stiu daca e ceva atat de banal ca o dorinta de viata simpla. Poate ca doar asta e, clasica incercare de evadare din cotidian, instinctiva cautare a butonului de “pause”. Poate e o veche oboseala, de a face mereu aceleasi lucruri, de a fi mereu aceeasi persoana. Poate. Poate e doar lasitate, fuga de responsabilitati, imaturitate. Poate e o cautare a unui ideal, a unui tel, a unui raspuns. Poate e doar o intrebare. O fi intrebarea potrivita?

Road-trip

 Sa vorbim despre drumuri, unul dintre cele 21 de cuvinte ale mele si unul dintre lucrurile cele mai dragi mie pe lumea asta.

Iubesc un road-trip mai mult decat aproape orice altceva, din clipa in care incep sa-l planific, pana la 1-2 zile dupa ce m-am intors deja acasa.

E un feeling deosebit, care incepe din momentul in care imi spun: “Am chef sa plec undeva week-end-ul asta”. E emotie si nerabdare. Incep sa caut parteneri de aventura si locuri de vizitat. E curiozitate si energie. Ne hotaram pentru o destinatie si incep sa printez locuri si lucruri interesante de vazut pe acolo. E primul pas al unei noi descoperiri.

Urmeaza apoi acele zile lungi, de pana la data plecarii. Imi plac si ele, imi dau timp sa imi imaginez, sa schitam un traseu si sa ma gandesc cum sa fac sa imi incapa toate lucrurile pe care vreau sa le iau cu mine doar intr-un rucsac. (La inceput, vreau sa iau o groaza de lucruri, dar intotdeauna sfarsesc prin a spune: “Daca am camera, mp3-ul, o carte si un pix, nu-mi mai trebuie altceva ).

Imi place si sa spun tuturor: “Nu pot week-end-ul asta, ca PLEC!”. Si acel “plec” spus pe tonul unui om care isi marturiseste planul de a evada: soptit, secretos, cu sclipiri in ochi

Si vine si ziua plecarii, de fapt dimineata plecarii, de cele mai multe ori. Imi e imposibil sa nu imi amintesc de mine copil 12-13 ani, asteptand autocarul in fata scolii pentru a pleca in tabara. E una din imaginile vechi si dragi pe care nu le pot uita.

Si ma trezesc mereu devreme in dimineata plecarii, cu zambetul deja pe buze cand deschid ochii. Si ies pe balcon sa respir aerul rece al diminetii si sa privesc cerul, si daca e deja lumina afara, sigur voi face o poza din balcon, doar ca sa stiu eu mai tarziu, cand o voi privi: “Asta e dimineata aceea cand am plecat la…”  si sa simt atunci aceeasi emotie de acum.

Drumul propriu-zis e si el delicios. Dupa ce ne-am instalat in autocar/tren/masina, probabil ca o sa fac cate o poza celor care sunt cu mine si o sa-i rog sa-mi faca si mie una.

Apoi urmeaza drumul lung, cu pauze din cand in cand in orasele prin care trecem, si cobor mereu, oriunde oprim, arunc cate-o privire pe-acolo, descopar niste gogosi delicioase sau niste catelusi jucausi, fac cateva poze si pelcam din nou, mai departe.

Un drum lung, oricat de lung, nu mi se pare niciodata monoton sau plictisitor.

Si cand ajungem, urmeaza alta parte frumoasa, descoperirea orasului in care am ajuns. Imi plac orasele, e genul de vacante care imi place cel mai mult: city-break. Nu ma dau in vant dupa statiuni, pentru ca a vedea doar oameni aflati in vacanta nu mi se pare interesant. In schimb - sa ma aflu intr-un oras, in mijlocul oamenilor care isi poarta cotidianul, rutina lor, pulsul obisnuit al orasului, freamatul, masinile, strazile - asta imi place cel mai mult. Si imi plac strazile, strazile pur si simplu - cele pe care trec atati de multi oameni in fiecare zi, grabindu-se care incotro, prea ocupati pentru a privi in jur, prea prinsi in cotidian pentru a “vedea”, pur si simplu, acea strada - si eu sa o “vad”, sa ad oamenii si strazile, sa vad cum se compelteaza si se amesteca unul cu altul - asta imi place cel mai mult. Si sa fac poze.

Si drumul de intoarcere - e si el frumos, nu mai e dimineata, ce e seara, are alt gust si alt ritm. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai scurt, cum spuneam candva si e intotdeauna tacut. Cel putin, eu tac. E timpul sa imi reprivesc senzatiile si emotiile, sa le asez in ordine, strat peste strat, pietricele de forme si culori diferite, dar la fel de dragi.

Am fost plecata azi toata ziua; am plecat la 6 dimineta si ne-am intors acasa la 9 seara. Si nu am fost plecata in vacanta, ci pentru serviciu - dar zambetul meu de acum e genul de zambet pe care daor un road-trip mi-l poate aduce. Si pentru ca nu mi-a fost de ajuns, in week-end plec si mai departe.

Poezie

 

Prima poezie pe care am scris-o. Eram mica (12-13 ani), aveam un caiet mare (studentesc), eram la tara, in fata casei, era primavara si ploua.

Cerul pictat în acuarele

Poartă amprenta unei mâini rele

Care cu nici un preţ n-a vrut

Să dăruiască un sărut

Cerului mut.

Dupa ce am scris-o in caiet, o picatura mare de ploaie a cazut chiar pe randurile abia scrise, mazgalind putin foaia.

Mi se parea cel mai frumos lucru.

Eram mica si priveam lumea cu ochi mari.

Untitled

Mda… Imagini… de asta mi-e dor, sa creez imagini, bucati de viata… culori frante, alb, ziduri vechi, flori si ochi, cer adanc… mirosul de zori prins intr-o fotografie… dorul de el sau de ea… visele incalcite intre gene cand suna ceasul prea devreme lunea… zambete si taceri, nori alunecand… eu fiind eu, eu fiind altcineva… ochi ascunsi, picioare in sosete rosii… culori pline ochi plini

Aceasta lumina te face sa crezi

Stii, azi a fost o zi ca oricare alta. Marti, nici nu stiu daca 11 sau 12 martie. 2008. Ce inseamna timpul? Nimic. Zile dupa zile, clipe dupa clipe, la fel sau diferite, oricum toate trec si tot apar mereu. Altele, aceleasi.

O zi la fel, o zi cu dido si robbie, cu deviant si cateva cuvinte noi, cu mult mai multe vechi. Cu o carte noua, cu un trandafir vechi, din ce in ce mai putin galben si mai mult maro. Cu un cer deschis, din ce in ce mai mult albastru si mai putin alb. Cu un status la fel, la mine si la C. Mi manca il tuo modo di colorare d’azzurro il cielo quand’è grigio.

O zi cu mine traind mai mult inauntrul meu, pasind cu grija. Vor mai fi, si vor trece si acelea. Alte zile, la fel ca asta. La fel.

Si noaptea e doar o prelungire, muzica rasuna la fel, buzele fredoneaza un zambet, cerul devine negru si mainile albe, aceleasi cuvinte se lungesc si acopera alte sensuri, pozele cu flori si oameni si carti se aduna toate intr-un loc si coloreaza lumea, camera si ochii intr-o lumina noua.

Si asta te face sa crezi ca e un mim undeva deasupra ta care te trage bland de gura pana se formeaza un suras in coltul buzelor. Si, mai mult, te face sa crezi ca oameni, chiar daca sunt masinarii complicate care cine stie cum functioneaza, sunt totusi deliciosi si mici si trebuie sa aiba si eu un mim al lor, sau nori prin camera, sa stele rosii pe ferestre, sau orice alt mic secret, delicios si prostesc si neimportant, dar care mi-i aduce aproape si ma face sa-i iubesc, fara sa-i cunosc, fara sa stiu cum functioneaza.

Si, mai mult, aceasta lumina te face sa crezi ca maine vor fi usi deschise si un cer si mai albastru ca cel de azi, te face sa crezi ca maine vei zambi, si poimaine vei crea ceva, si saptamana viitoare vei descoperi ceva, si anul viitor vei privi mai mult si peste 2 ani vei iubi mai mult, si in viitor lumea va fi a ta, timpul va fi al tau.

Si, mai mult, aceasta lumina te face sa crezi. Ca acest lucru conteaza. Ca orice lucru conteaza. Ca vom vedea, cu totii, mai mult.

Aceasta lumina te face sa crezi, sa zambesti, sa iubesti oamenii si sa ai incredere in ei si in tine.

Come together

It’s just so easy.

Things just come together. It just fits, somehow: muzica lui Travis, fotografiile lui Mirjam si ale lui Cindy, culorile si delicatetea si vantul si spatiul, lumina si, binenteles, emotia. Plus soarele azi, camasa mea rosie and the way it feels on my skin, lumina din ochii mei care nu stiu de unde vine si probabil ultimele fotografii cu trandafirul galben si uscat. Unghii mici si negre, obraji albi si reci, a new crush, neconturata si imprastiindu-se peste multe alte lucruri. James McWhat’sHisName si imi place Jane Austen chiar si in italiana. As da multe lucruri pentru cerul Norvegiei si pentru bicicletele din Amsterdam. Vreau sa dorm pe o perna straina, sa miros a sapun si a dimineata. Vreau sa impletesc versuri si sa ma impletesc pe mine intr-un mod ciudat si necunoscut, vreau sa schimb unghiul din care sa ma privesc. Vocea mi-e putin ragusita, poate pentru k am cantat azi ‘Sara perche ti amo’, poate pentru ca am un nod in gat. Poate pentru ca sunt fericita din aceleasi motive inexistente pentru care ieri eram trista.