Timp

Poza de aici.

Wake up early. Dimineata cu miros de cafea si de aer rece si de drum si de fete sterse de ploaie… Si cerul alb, si vântul rece pe obraji, si cap plecat pe mâna, si gând departe-departe, la dimineti grabite, ochi somnorosi si timp de mult pierdut…

Blogul Anei a implinit 1 an si citind-o ma gandeam cum trece timpul prin noi, lasand urme, schimbandu-ne.

Unde eram eu acum 1 an? Browsing browsing prin calculator si gasim:

         It’s another way to get through the day…
       Not missing him, not knowing him… he is too far, just too far away… 
       Mint. Mi-e dor de el… de el si te mine, de zilele si noptile impreuna, de vocea lui, de rasul lui… de cum imi spunea el numele… de grija lui pt mine… (era grija?…) :))
       Mi-e dor sa-l am aproape… mi-e dor sa fiu importanta pt el… mi-e dor sa exist pt el…
       Vreau doar sa se gandeasca la mine…

        write down all the things that you’d like to be
       write down all the things that
       you don’t believe
       write down all the places you’d like to see
       write down anything that you want
       is yesterday, tomorrow, today?
       is nothing gonna change the way? 
                                                                                                      2007

Mda, mi-aduc aminte. Eram intr-un proces intens de dezindragostire.

Acum 2 ani:

        O dimineaţă cenuşie în care m-am simţit departe de toate. But in a good way. Distanţată puţin. Şi liniştită puţin. Ca şi cum aş fi scăpat de o grijă. Recul.
       O zi cu zâmbet amar. Rainy sky, grey clouds, dichin’ school comes natural…. Not in the mood… feeling blue… black finger nails… bitter thoughts…
       Şi afară tună şi e pe cale să izbucnească o furtună… outside & inside…

        All this talk of getting old
      It’s getting me down my love
      It’s getting me down my love
      Like a cat in a bag, waiting to drown
      Like a cat in a bag, waiting to drown
      This time I’m comin’ down
                                                                                                         2006

Fiecare zi are o coloana sonora pt mine

 Acum 3 ani scriam scrisori:

        As vrea sa-ti spun cum ma simt. As vrea sa stii cum ma simt, sa simti si tu acelasi lucru si sa-mi spui ce e. Caci nu stiu.
       Si soarele, care s-a ascuns de mine cand aveam nevoie de el si a aparut cand renuntasem. Plecam trista, cu vantul impletit in par si el ma privea gol, nerecunoscandu-ma. Aveam in fata  drumul lung si dureros de intoarcere…Eram suspendata undeva intre tine si mine, ma simteam suspendata intre noi doi… Fara sa ma gandesc insa vreo clipa la tine… Ma simteam doar straina mie, straina lui, straina… chiar si tie… Incet-incet, soarele a inceput sa zambeasca campului tremurator de verde si galben, si incet-incet am inceput sa zambesc si eu.
      Acum sunt acasa, desculta si cu sufletul deschis si tremurator. Palpaitor. Si clipesc incet si respir usor si privesc in fata ziua.
      Sunt fericita si trista, iubitule. Poate ca e teama ceea ce simt.
      Aceasta scrisoare n-are nici rost, nici sens. Iart-o. N-aveam de ce sa iti scriu, n-aveam nici ce sa iti scriu. Ti-am scris doar pentru ca mi-e teama si simt ca am gresit.  N-are rost sa te sarut, L.
                                                                                                         2005

Ma opresc aici, pentru ca daca vreau sa merg si mai departe in trecut, va trebui sa incep sa rasfoiesc caiete ratacite prin sertare.

Devotament?

Ma uimesc de multe ori oamenii devotati. Nu devotati, nu e cuvantul potrivit. Oamenii dedicati, poate… Sau mai bine oamenii ‘prezenti’. Da, asa e cel mai bine spus. Oamenii ‘prezenti’ tot timpul intr-un loc, langa un om, aproape de o idee sau de un argument.

Mai bine explicat cu un exemplu: de cate ori imi vizitez un prieten gasesc la el o anumita persoana, sau aflu ca doar ce a plecat, sau soseste dupa ce plec eu. E mereu ‘acolo’, langa el, mereu aproape, mereu aceeasi.

Sau: este o persoana pe care nu o intalnesc prea des, dar cand se intampla sa fim in acelasi loc, vorbind despre una, despre alta, ea ajunge sa vorbeasca mereu despre acelasi lucru, mereu cu aceleasi argumente, cu aceleasi cuvinte.

Nu e obositor, e uimitor pentru mine. Sa ai o idee sau o persoana careia sa i te dedici in asa masura, sa dai impresia ca e cel mai important lucru pentru tine, sa fiu mereu ‘prezent’ alaturi de acel lucru, acel om… Ma uimeste, acest joc al prezentei.

Jocul meu e unul al absentei, mai degraba… sau, hai, al unei alternari intre cele doua. Am obiceiul sa ‘dispar’ uneori de langa oameni dragi; de cele mai multe ori fac lucrul asta fara sa imi dau seama. Dar imi place sa imi dau timp sa-mi fie dor de ei, sa le dau timp sa le fie dor de mine.

Si cu lucrurile care imi sunt dragi la fel: sunt saptamani in care nu scriu un cuvant, in schimb fac mii de fototgrafii, sunt week-end-uri in care nu fac nimic altceva, doar joc tenis, sunt zile in care nu vad niciun film. Iarasi, imi dau timp sa mi se faca dor de un lucru, ca apoi sa-l pot savura cu atat mai mult.

La fel si cu lucrurile in care cred. Cateodata cred cu ochii inchisi si cu mainile inclestate in ceva, alteori las acea credinta in urma, voit sau nu. Va veni timpul cand ma voi intoarce din nou la ea, si voi crede chiar mai mult.

Dar sunt si oameni care cred tot timpul in acelasi lucru, fara sa-si dea voie sa-l uite, macar putin. Sunt oameni care raman toata viata langa aceeasi persoana, fara sa priveasca mai departe.

E poate un lucru bun, e poate chiar cum spuneam la inceput, devotament… Dar nu pot sa nu ma gandesc ca poate e teama, ignoranta sau slabiciune. Sau dependenta.

Imperfection is my favourite game.

 Pozele de aici, aici si aici.

Imperfection is my favourite game.

I always like things slightly… mmm… messed-up. A little deviated, a little wierd.

Fotografiile mele preferate sunt asa: un unghi ciudat, lumina imperfecta, umbre, o taietura ciudata, ceva in plus, ceva ce nu ar trebui sa apara, sau dimpotriva, ceva in minus.

Asa imi plac alaturarile de cuvinte, fie intr-o carte, fie in textul unei melodii. Aparent nepotrivite, contrastante, poate chiar gresite.

Asa imi plac filmele, piesele de teatru. Imperfecte, decupate, ne spuse corect, complet.

Asa imi plac oamenii. Imperfecti. Putin ciudati, putin diferiti. Cu manii, cu obsesii, cu incapatanari, cu greseli. Da, iubesc oamenii care gresesc. Imi plac oamenii pe care nu-i cunosc complet. (Si nu cunosc pe nimeni complet, nici macar pe mine. Pentru ca nu vreau.) Imi plac oamenii neconturati, ci doar usor schitati.

My imperfections:

timpul schimba oamenii

“Mi-e frica de oameni.” - mi-a spus o prietena azi. O prietena de demult, sunt ani buni, 3-4, de cand nu ne-am mai vazut. (Am observat ca la mine un an nou incepe mereu cu intalniri cu trecutul. Cautate sau intamplatoare.)

Aceasta a fost intamplatoare. “Ce mult te-ai schimbat!” mi-a spus ea. “Tu ai ramas la fel”, i-am spus eu la inceput. Apoi am vorbit si mi-a spus aceasta fraza. Nu mi-as fi putut inchipui niciodata. Sa imi spuna EA asta.

Ea s-a schimbat. Mult. Dar nu timpul schimba oamenii. Oamenii schimba oamenii.

Daily clicks

Fratele meu joaca biliard pe Game Desire 60% din timpul petrecut la calculator. In restul timpului e pe Triburile. :)) Am un prieten care e obsedat, sau hai sa zic pasionat, de Counter Strike (puteti sa il vedeti in actiune aici, daca vreti neaparat ).  Un alt prieten - primul lucru pe care il face in fiecare dimineata este sa-si deschida e-mail-ul de la serviciu (asta chiar daca e sambata, chiar daca e duminica, chiar daca e in concediu). O prietena are la favorites doar site-uri de fashion, o alta citeste in fiecare zi toate, dar TOATE ziarele online.
Fiecare avem site-uri pe care le accesam zilnic, daily clicks, cum le-am numit eu. Si ele ne definesc intr-o mare masura, nu? Pentru k esti ceea ce consumi. Esti ceea ce iti place.
Eu, cand deschid calculatorul, dechid in ordine: Last FM, E-mail-ul, Deviant si IMDb. Astea sunt micile mele pasiuni si, intr-o oarecare masura, dependentze. Coordonatele vietii mele.
Dar despre coordonate si definiri… hmmm… sunt mai multe de spus…