Despre singuratate, probabil

          

Asa. Si:

Am ajuns la capatul blogroll-ului si mereu sunt putin confuza cand ajung aici. Trec prin atatea stari, vieti, oameni!… Ca raman cu ceva sau nu, nici nu conteaza. Concret nu e nimic, dar starea mea se dilueaza cu starile lor voastre. Asa ca imi petrec minutele urmatoare fredonand vreo melodie sau invartind cuvinte pe degete.

 

Blogul asta (al meu) m-a schimbat si nu. M-a conturat si apoi mi-a sters conturul de atatea ori, ca nici nu mai stiu daca sunt aceeasi de la inceput. (Well, nu. Si totusi.) Oricum, nu blogul, dar si el m-a schimbat.

 

Ideea e: nu mai cunosc oamenii. Citesc atatea bloguri, atatea fragmente de vieti, o stare de moment, un sentiment smuls dintr-o paleta mult mai larga… Ce vreau sa spun e: poate ca pe bloguri oamenii sunt mai adanc ei insisi, dar nu sunt complet ei insisi. Si eu am chef sa cunosc un om complet, nu doar in flashuri.

 

Nu am prieteni noi, nu mai stiu sa imi fac, nici cum sau unde. Internetul asta limiteaza atata lucrurile! Am doar prieteni vechi, dar ei sunt doar departe. Ii iubesc, dar nu mai stiu cine sunt. Pentru ca si pe ei ii ‘vad’ acum doar prin flashuri pe mess, mail, blog.

 

P.S.1 (Am vazut ieri un prieten vechi, in real life, dupa mult timp. Vorbeam cu el pe mess, ii citeam blogul – dar nu ii vedeam tristetea din ochi.) Cat de mult dezvaluim, cat de mult ascundem?

 

P.S.2 Nu e prea coerent postul asta. Despre ce vorbesc? … Despre prieteni, comunicare, indepartari, lucruri pierdute. Probabil tot despre singuratate, pana la urma.

 

Bucuresti

     

Inca de prima oara cand am fost in Bucuresti, impresia pe care mi-a lasat-o orasul a fost de distanta. Distanta intre locurile din oras in care trebuia sa ajung, distanta intre oameni. Oamenii… imi pareau atat de departe unul de altul, desi stateau toti adunati pe scaune de metrou. Imi pareau diferiti, atat de diferiti intre ei! Intr-un oras mic, oamenii se amesteca, seamana, au aceleasi gesturi. E senzatia unui mediu familiar. In Bucuresti, oamenii par ca traiesc izolati de cei din jur, fiecare in lumea lui, cu ziduri facute din paginile ziarului/cartii citite, din castile adancite in urechi. Iar orasul?… hmm… prima impresie a fost ca la intrare trebuia afisat mare: ‘Bine ati venit in Bucuresti! Scuzati dezordinea, suntem in constructie.’

Pe mine ma atrage necunoscutul mai mult decat orice, dar necunoscutul Bucuresti, la prima intalnire, nu m-a atras, ba din contra, m-a respins. Dar de atunci, au tot fost drumuri la Bucuresti, vizite scurte, de o zi-doua, care au facut lucrurile sa se aseze. Am inceput sa vad si eu – uneori – orasul in acea lumina boema care emana din articolele Simonei (careia, apropo, ii spun un ‘La multi ani’ intarziat. )

Iar week-end-ul asta, un Bucuresti gri si amortit, un Herastrau sub ploaie, nenumarate drumuri cu metroul, adidasi uzi si esarfa stransa in jurul gatului – m-au facut sa simt (poate doar putin din) farmecul sau. Duminica cred ca m-am indragostit putin de strazile Bucurestiului (pentru ca strazile sunt lucrul cel mai frumos dintr-un oras, cred eu). Bine, poate o contributie a avut-o si faptul ca m-am plimbat cu iubirea de mana.

P.S.1 ‘Fotografiile’ aste au o poveste!!…

P.S.2 ‘Cat la sanse suta de ploaie?’

A simti

                          

Foto de aici.

                  

 

Si cateodata am atata chef sa ma scufund in viata altcuiva, sa ma arunc in alt om ca intr-un lac sau o mare, sa ma scufund in cuvintele si sentimentele lui, ei, sa le resipir ca pe aer si sa ma inconjor de ele si sa le simt atingerea ca apa alunecand pe piele. Vreau sa sorb si sa simt, sa ma intregesc si sa ma cunosc mai bine, sau poate doar sa ma uit pentru un timp, (sau poate ambele fete ale oglinzii in acelasi timp, cea in care ma vad si cea in care nu ma vad), sa ma adun din vorbele lor si sa ma risipesc in cuvintele straine si sa le adun pe toate intr-un singur verb: a simti.

                                 

Pot trai astfel: un film, o carte, o melodie, un blog, o privire care e poate doar o parere. Pot cunoaste astfel: un prieten, un strain.

                           

Uneori imi doresc sa simt totul, la o intensitate mai mare.

                              

Privind oamenii

 

Foto de aici.

     Oamenii fac lucruri incredibile.

     Oamenii iubesc, sufera, isi pun intrebari. Canta, scriu poezii si construiesc lucruri. Navigheaza pe internet, au vieti reale si virtuale. Vand, cumpara lucruri, vorbesc, tac, se grabesc. Asteapta. Rad, sunt incruntati, sunt indiferenti, sunt indurerati. Sunt singuri sau impreuna. Cauta pe cineva, asteapta pe cineva, fug de cineva. Se ascund, se dezvaluie. Oamenii numara: ore, iubiri, bani, kilometri parcursi, examene, restante, lucruri de facut intr-o zi, lucruri de facut intr-o viata. Oamenii uita unele, oamenii nu pot uita altele. Uneori aceleasi. Oamenii cauta fericirea, in multe forme (si cate forme diferite pot fi!) Oamenii creeaza, distrug, ignora. Oamenii ranesc si vindeca. Oamenii urasc (urasc cu adevarat?), oamenii iubesc (da, stiu asta!). Oamenii viseaza (Oare toti viseaza? Da, trebuie sa da! Nu-mi pot imagina un om fara un vis.) Oamenii isi traiesc viata intre coordonate bine definite sau isi traiesc viata fara limite impuse. Oamenii pierd si castiga in fiecare zi ceva, altceva, oamenii se joaca si se lupta. Oamenii pornesc razboaie si incheie armistitii. Oamenii privesc lucrurile in fata sau inchid ochii, cu teama sau indiferenta.

    Oamenii seamana si sunt diferiti.

    Oamenii iubesc, sufera si iubesc din nou.

   Oamenii, mii de oameni, merg pe aceleasi strazi in fiecare zi, spre destinatii diferite. Mii de oameni cu mii de vieti.

    oamenii sunt tulburatori.

Stop and hear the music

 

Acum un an sau doi, The Washington Post a facut un experiment culturalo-social: intr-o aglomerata statie de metrou, intr-o dimineata de vineri, cand majoritatea oamenilor se indreptau spre munca, tanarul violonist Joshua Bell trebuia sa cante 6 piese clasice, nu insa atat de celebre incat sa atraga atentia. Se urmarea reactia oamenilor vizavi de art on display.

Timp de 43 de minute, cat a cantat, pe langa el au trecut 1097 de oameni. Doar 7 dintre ei s-au oprit sa il asculte pentru cateva minute. Fara sa incetineasca pasul, 27 de oameni au dat bani, in total 32 de dolari. Cu doar trei zile inainte, la concertul sustinut de Joshua Bell la Symphony Hall s-au vandut toate bilete, 100 bucks a piece.

Articolul scris despre ‘experiment’ de catre  Gene Weingarten pentru Washington Post s-a numit ”Pearls Before Breakfast” si a primit Premiul Pulitzer in 2008. Il puteti citi aici. Site-ul personal al lui Joshua Bell, aici.

- Suntem chiar atat de grabiti incat nu mai putem risipi cateva clipe sa apreciem frumusetea? Este orice altceva-ul mai important?

- Este frumosul frumos doar atunci cand cineva/ceva ne spune si ne impune asta? Pariez ca macar o pancarda cu The famous and talented musician Joshua Bell playing right here! ar fi atras intr-adevar o multime. Ce sa mai spun de alte vreo doua cuvinte adaugate: for free, just for you, once in a life time! Ar fi facut minuni!

- Cat de multe putem pierde…

taceri colorate

  

Taceri colorate.

Tacerea fulgilor de nea cand ninge ca in povesti uitate.

Tacerea fulgilor de nea prinsi intre buze de copilul pe care l-am uitat.

Tacerea orasului derulandu-si cladirile, oamenii, strazile.

Tacerea tuturor culorilor aprinse.

Tacerea pasilor facuti unul dupa altul, pe drumul vechi, pe drumul nou.

Tacerea primului pas, tacerea ultimilor pasi.

Tacerea unui ramas-bun, tacerea unei revederi; tacerea unor vieti necunoscute.

Tacerea unui cap ascunzandu-se in caldura umarului celui care va pleca.

Tacerea unui copil obosit sa deseneze cu degetul pe fereastra aburita.

Tacerea unui timp ce trece prea repede, tacerea unui timp ce pare sa-si repete clipele.

 

ciudatenii insirate si timpuri diferite

 

Cateodata, cand citesc ceva ce imi place foarte mult, si sunt intrerupta de vreun telefon sau altceva ce nu suporta amanare, cand ma pregatesc sa revin la activitatea anterioara – ma gandesc confuza cateva clipe, nestiind daca inainte citeam sau scriam. Imi place cand se amesteca in mine cuvintele altcuiva.

Alta data am chef de alaturari de cuvinte insiropate de cea mai boema imagine si de un tablou pe panza care sa poarte deopotriva urmele rotunde ale pensulei si dungile drepte ale tesaturii.

 

Demult, ieseam des seara pe balcon, lasandu-mi mainile prinse de orice anotimp se intampla sa fie afara. In lipsa tigarilor, doar ganduri vechi fumegau subtire, colorand cerul mai ceva ca apusul de soare.

 

Odata, intr-o noapte, dupa o-zi-in-care-mi-a-fost-bine, am visat ca eram mica mica si ca imi gasisem locul in cercelul din plastic verde in forma de semiluna ce atarna la urechea unei fiinte prea mari ca sa o pot intelege.

 

Uneori vreau doar sa schimb nuanta de violet cu care scriu si imi pare ca asta e suficient sa schimbe totul. E un butterfly effect dus la extrem.

 

Cateodata ma enerveaza cel mai mult cuvantul azi. Azi e azi dar nu doar azi e azi. Si ieri a fost azi, iar maine va fi si el azi, fara putinta de scapare. Cateodata ma enerveaza timpul, are prea multe nume!

Demult, scriam in caiete colorate primite de la prieteni care stiau cat imi placeau caietele colorate, ca sunt facuta din cateodata si uneori.

Iuli-iu, m-ai uitat?

 

despre cristian

 

Iar am probleme cu definitiile. Mereu am avut mereu; se pare ca se agraveaza. Ma incurc intre cuvinte, sensuri si iubiri.

Se aduna multe lucruri intr-un loc si, plecand de la ceva, ajung la cu totul altceva. Si asa am ajuns cumva la Cristian, plecand spre altundeva.  De Cristian ma tem; intotdeauna m-am temut. Ma sperie siguranta si vehementa lui si in mod ciudat ma sperie si vulnerabilitatea pe care si-o arata uneori. Cumva, el si cand e vulnerabil e vehement. Nu ii pot spune nimic, imi taie orice replica cu acel zambet cinic.

Cristian e omul care a tras concluziile proprii despre viata. E omul care a privit in profunzimea lucrurilor si stie din ce sunt facute. E omul pe care il doare ce a vazut si e cel care se simte jignit de ‘inocenta’ celorlalti. E omul care isi doreste din toate puterile sa se fi inselat si a carui mare drama este ca nu gaseste pe nimeni cu argumente suficient de puternice impotriva teoriilor lui, astfle incat sa fie si el convins de contrariul.

L-am admirat mereu, fara sa il cunosc cu adevarat. Nu ne intalnim des, nu pastram legatura; dar am avut intotdeauna discutii interesante. Mi-ar placea sa il ‘demontez’, sa ii vad fetele diferite ale personalitatii. Eu cred ca toti oamenii sunt un puzzle ce poate fi desfacut in bucatele de forme diferite. Cristian imi pare un bloc de piatra. Nu il pot vedea si nu l-am vazut niciodata altfel decat este. Si de asta mi-e teama: cum poate fi atat de constant? Stiu ca e ceva dincolo, dar mi-e imposibil sa vad ce.

Cristian si cand isi pune intrebari parca da defapt raspunsuri. De unde aceasta incapatanare?

nimicuri

 Nu mai deosebesc lucrurile. Ziua de azi nu imi pare cu nimic diferita de cea de ieri. Timpul nu e deloc greu de convins sa stea pe loc. Nu imi gasesc tonul zilele astea, parca cuvintele se aseaza mereu intr-o ordine fortata, fie ca sunt ale mele, fie ca sunt ale altora.

Ma pierd prin urbanisme, citind cuvintele altora. Ma indepartez de mine. Mi-s straina, mi-s departe. Iar am chef de rupt timpul in doua ca pe o foaie de hartie.

Desi…

Nu am chef azi

Nu am chef de nimic

Nici sa cant cantecul asta.

Gabs e in faza de ascultat Guns’n'Roses pe repeat. Da, Gabs e o figura!

Dupa ce termin de citit un blog cap-coada, am senzatia ca ma despart de un prieten; ca am ajuns intr-o statie si trebuie sa cobor. Si imi dau seama cu tristete ca e aceeasi statie de unde am si urcat. Apoi imi spun ca nu cunosc pe nimeni atat de adanc si de plictisitor cum ma cunosc pe mine. Uh.

Astia sunt prietenii aia de o clipa, cu care te innozi si pe care poate ai vrea sa ii cunosti.

Sau poate ca nu conteaza nimic din toate astea.

Sau poate ca lumea altor oameni e grozav de diferit schitata sau poate ca a lor e de-a dreptul conturata.

Sau poate ca totul e doar reflexie.

 

 Foto de aici.

Sau poate ar trebui sa fac din nou mai multe poze. Sa ma torn toata intr-o imagine, decupata sau intreaga sau mazgalita sau patata de cafea.

De parca nu stiu deja ca nu trebuie sa fie perfect ca sa fie bine.

Diferitul

 

Cautand mereu cu febrilitate ceea ce mie imi lipseste, mi se intampla deseori sa gasesc in altii exact aceleasi lucruri care si mie imi prisosesc. E familiarul meu, oglindit in cel ce imi apare in fata. In intalnirile cu astfel de oameni am acel sentiment al drumului de intoarcere acasa. De multe ori ma intorc apoi la mine cu un zambet, spunandu-mi ‘Te cunosc de undeva.’

Da, sa vad ca o piesa din puzzle-ul meu se potriveste si in puzzle-ul altcuiva ma face fericita. Ma intreb, atunci de ce mai caut cu atata incapatanare diferitul? Nu de putine ori am fost dezamagita de acesta cand l-am intalnit.

Nu vreau sa generalizez, in egala masura am fost si placut surprinsa de descoperirile noi. Si atunci, daca balanta nu e inclinata decisiv in nicio parte, de ce mereu la intrebarea ‘Ce cauti?’ raspund: Noul!

E vorba de oameni si de locuri, doua coordonate ale lumii oricui; lucruri in care te poti pierde sau te poti regasi.