Visare

Foto de aici.

Vreti sa va spun ceva? Eu am fost un copil naiv si visator. Si apoi o adolescenta-copil rea si visatoare. Bine, am fost multe: fericita, visatoare, romantica, deprimata, melancolica, speriata, retrasa, zambitoare, cinica, tacuta, curioasa, dezamagita, mincinoasa, tradata, tradatoare, dramatica (dupa cum se vede), rebela, prietenoasa, incapatanata, absurda, ambitioasa, rascolitoare, lenesa, indiferenta. Ca oricine. Am fost on the top of the earth si apoi ghemuita in cel mai ascuns cotlon. Si din nou. Am plans si am ras si am iubit cu incrancenare si cu entuziasm si cu naivitate, inevitabil. In toate felurile. Am ranit si am fost ranita, am uitat si am fost uitata. Am pastrat si sunt pastrata, stiu, prin sertarele cuiva. Am visat, incredibil de mult. M-am inconjurat de vis, fantezie, viata perfecta si am tras incet incet de visele mele pana au devenit realitate. Si apoi mi-am faurit altele pe care cu aceeasi incapatanare si insistenta le-am visat si transformat. Si iarasi.

Si au fost si zile in care, copilul devenit adult s-a trezit speriat, nemaiputand sa viseze cu ochii deschisi; zile in care, exagerand realitatea, nu gaseam locul sa ma ascund de ea. Si cu aceeasi indarjire am rezistat si-am cautat pana mi-am regasit visele.

Si au fost si zile in care mi-am dat seama ca si visele netransformate in realitati sunt frumoase. Sunt delicate si deloc efemere, devin chiar eterne pastrate in spatele pleoapelor, in varfurile degetelor, aproape atingandu-le cu adevarat, dar not quite.  

Acum, visele rareori mai prind forma concreta in spatele pleoapelor. Acum visele sunt ceata usoara ce ma inconjoara de fiecare data cand inchid ochii. Acum, visele sunt mici, incalcite printre gene, stralucind in ochi intredeschisi.

P.S. Stiti de proiectul Alexandrei Sandu, daydreamers? Imi pare atat de cald, intim si inspiring! In cuvintele ei:

“Mi-am imaginat o colectie de ganduri frumoase sterpelite de la oameni relaxati… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele inchise peste visele lor, izolandu-i de galagia de afara – clipele in care nu mai exista materie asa cum o stim si fiecare isi dizolva grijile, nelinistile si dorintele intr-o liniste frumoasa, numai a lui.”

Foto de alexunu. Site-ul proiectului aici.

Jurnal virtual

Unde este limita dintre jurnal personal şi spaţiul virtual? – se intreaba Simona, si ma intreaba si pe mine.

Well, binenteles ca limita e subiectiva. Si in cele mai multe cazuri, cred, instinctiva. Pentru mine, cel putin, asa este. Cand am deschis blogul (acum aproape 2 ani, deja!), nu mi-am propus: asta o sa scriu, asta n-o sa scriu. Totul a venit natural: scriam cand aveam chef, ce aveam chef.

Bine, la inceput e simplu; nu prea ai vizitatori/cititori. Te simti singur, doar tu si o pagina alba (desi virtuala) pe care scrii. E un sentiment de intimitate care se apropie foarte mult de vechiul ‘jurnal personal’ cu pagini de hartie pe care sigur il mai ai prin vreun sertar. Dar cu timpul, cresc vizitele, primesti comentarii, le raspunzi, ai deja cativa cititori fideli si te regasesti prin blogrolluri. Atunci mai scrii doar pentru tine? Sau te gandesti de doua ori inainte sa apesi publish?

E o chestiune de proportii cred. Eu scriu pentru mine 80% din articolele pe care le public, as aproxima. 20%? Pai da, pentru altii. Pentru ca impartasesc cu altii lucruri care mi-au placut (sau nu). Sunt recomadari: mi-a placut cartea asta, am descoperit melodia asta. Sigur ca scriu si pentru altii, pentru o lume intreaga, daca ne gandim. Spatiul virtual e nelimitat, nu?

Si inca ceva: public o poezie de a mea, o fotografie. A mea, creatia mea. O public doar pentru mine? Binenteles ca nu! O arat lumii: uite ce am facut eu! Sau scriu un articol, despre orice. Il scriu si spun: asta cred eu, voi ce credeti? Astept feed-back.

Aici e marea diferenta: jurnal personal esti doar tu si pagina; spatiu virtual esti tu, pagina, si reactia celorlati.

In ceea ce priveste blogul meu, daca e sa il incadram intr-o categorie ar fi personale, nu? Nu e informativ, de muzica sau de divertisment – desi include si astea. In masura in care ma intereseaza si ma afecteaza, binenteles.

 Despre ce scriu: ce simt, ce imi place, ce descopar, sentimente, locuri, putin despre alti oameni (pentru ca cred in discretie), filme, muzica, copilarie, amintiri.

Despre ce nu scriu: politica (pentru ca nu ma intereseaza intr-atat de mult sa scriu, desi nu ma deranjeaza sa imi dau cu parerea), scandaluri, barfe (pentru ca nu ma intereseaza deloc), lucruri la care nu ma pricep, si nici lucruri foarte personale (Ei da, nu e un jurnal atat de personal!)

De ce scriu: ca sa nu uit. Ca sa imi amintesc cine sunt, cine am fost, ce este/era important pentru mine. Ca sa am o oglinda. Un loc unde sa ma regasesc. Si pentru ca imi place.

Cu sentimentul ca mi-am clarificat mie insami niste chestii, as vrea sa o intreb pe Luana: Unde este limita dintre jurnal personal şi spaţiul virtual? 

PS – Blogurile sunt jurnale virtuale, nu?

Despre credinta II

Poti sa crezi in multe lucruri; unii cred in Dumnezeu, altii in Allah, altii in destin; unii cred in love conquers all, altii in totul e desertaciune.

Nu conteaza in ce crezi; conteaza doar sa crezi in ceva. Pentru ca atunci o credinta e o ancora, un safety net; sa crezi in ceva e ca si cum te-ai sprijini pe ceva, nu esti niciodata singur si intrebarile tale nu rasuna in gol, fara raspuns. Sa crezi in ceva, imi pare mie, se reduce la a avea cui sa multumesti si impotriva cui sa te revolti.

Pe vremea cand ideea de Dumnezeu mi se parea absurda, intamplator sau nu, eram fericita. Si simteam o nevoie puternica de a fi recunoscatoare cuiva. Negasind cui sa-i multumesc, m-am intors spre mine insami: imi eram recunoscatoare mie si eram mandra de mine. Oare de asta ateii sunt egoisti si mandri? Cei pe care ii cunosc eu asa sunt. Probabil ca asta e drumul pe care il parcurg: nu au la cine sa gaseasca raspunsurile si si le inventeaza pe ale lor proprii. Cumva, e un fel de god complex, nu? Ironic.

Despre credinta I

1,2,3,4

   

‘Pe masura ce invata sa vada, ochii isi pun o pavaza impotriva minunilor’

        

Everything is here to be seen, huh?

          

Timpul imi pare atat de fragmentat, de parca prapastii adanci separa clipele.

            

Am impresia uneori ca ieri nici nu a existat vreodata.

               

p.s. New header.

  

Determinat sau imprevizibil

         

                

Credeti in destin? In lucruri predestinate sa se intample, care nu pot fi evitate, nu pot fi schimbate? Eu nu. Mi-e teama si imi pare trist. Care e rostul inevitabilului?

Traiesc de la o zi la alta, nestiind ce va aduce ziua de maine. Asa imi place. Nu mi-e teama de nesiguranta, ba dimpotriva,  ma entuziasmeaza imprevizibilul. 

Nu cred in things meant to be. Nimic nu e sigur, nici macar apusul soarelui in fiecare seara. Sau da, poate ca apune in fiecare seara, dar de fiecare data altfel. Ati vazut vreodata doua apusuri identice? Iubesc libertatea lucrurilor de a nu fi la fel.

Si iubesc liberul arbitru al clipei, care poate alege orice drum pe care sa porneasca de aici inainte.

Ar fi trista o viata in care am sti fiecare pas. Sau nu neaparat sa il stim, dar sa nu il putem influenta. Orice am face, sa fi fost deja programat? Nu as putea trai cu gandul asta.

Ma mandresc, poate mai mult decat e cazul, cu faptul ca am ajuns unde sunt si cine sunt prin mine insami. Toate deciziile pe care le-am luat pana acum, fiecare pas facut, fiecare drum ales si fiecare alt drum abandonat – m-au facut sa fiu cine sunt si sa am ce am. Si consider ca eu am facut asta, nu ca lucrurile au fost menite sa fie asa.

P.S. It’s choice – not chance – that determines your destiny.

      

Noi, intr-un apus

  

    

A fost ceva… In aceasta inserare, in coborarea ei usoara, in soarele mare si rosu, in plimbarea mana in mana prin parc, in indepartari si apropieri, in aplecarea unui obraz asupra unui umar. Uneori am impresia ca privesc lumea din spatele unui val semitransparent…

       

Si a fost ceva in aceasta inserare, in tacerea si mirosul ei. A fost un strop de trecut, un trecut nu uitat, dar pe care timpul l-a facut sa-si piarda conturul. Si asa iti vezi imaginea prin timp, cu un contur dispersandu-se in tine, inca stiind cum ai fost, dar uitand cine ai fost, amintindu-ti doar fragmente mai colorate sau mai putin: iubirea aceea, jocurile acelea, cartile citite pe nerasuflate si povestile care prindeau viata printre gene cand paginile cartii se inchideau, descoperiri, intuitii ale unei existente ce nu putea fi negata, cautari, scormoniri in suflete si in oameni, entuziasmul care facea orice lucru mic sa fie cel mai important, dramatismul simpatic al naivitatilor…

   

Si nu mergem in cerc, nu, dar cateodata pasii nostrii ne aduc la o intersectie cu un trecut, cu o imagine distorsionata in oglinda si atunci ne oprim o clipa si ne zambim, timpul despartindu-ne, dar ceva de dincolo de timp unindu-ne, aceea constata, acel mugure care poarta uneori denumirea de suflet, care ramane in multe privinte neschimbat, ne zambim cu ‘te cunosc’ pe buze si pentru o clipa e un cerc complet inauntrul nostru. Pasim apoi mai departe cu zambetul nostru de copil pe buze, cu increderea ca pasii facuti au fost corecti si cu speranta ca ne vom mai intalni cu noi insine candva.

   

Parfum in pragul unei crize de personalitate

    

     

Ah, e atata risipire in mine! De parca ar fi dat cineva SHIFT + DELETE sufletului meu; ca in scena aceea din Simone, mi se risipesc celulele, impinse in afara mea la fiecare puverizare. Mi-e greu sa spun cuvantul suflet; mai degraba invalamaseala de sentimente. Si asta pentru ca sufletul e un cuvant atat de rotund! E conturat, e definibil. Iar ce-i in mine e departe de orice definitie.

Miile de particule din mine sunt identice, dar se ating unele de altele fara sa se recunoasca. Iar eu le simt ca franturi din lumi diferite, bucati de oglinda in care recunosc parti din mine, dar puzzle-ul refuza sa prinda forma. Sunt un amestec. Sunt doar un biet parfum patetic.

Pe pagina de prezentare din catalogul colorat scrie ca eu sunt bergamota, portocala, petale de iasomie.  Sunt eu asa ceva? Sunt toate astea? Sunt doar astea? Cine hotaraste, cine delimiteaza, cine ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu?

Ce se intampla cu picaturile mele dupa ce imi sunt smulse: le pierd pentru totdeauna, le pastrez amintirea…? Nu le pot pierde, nu. Pentru ca le simt inca ale mele mult timp dupa ce au poposit deja pe pielea alba, pe lobul urechii sau pe gat. Si insasi locul acela cald si alb si catifelat, atins de bucatica rupta din sufletul meu, devine parte din mine.

- Si totusi, eu cand ma risipesc, ma pierd?

Nu stiu care sunt limitele mele. Este conturul sticlei acestea conturul sufletului meu? Pana unde traiesc eu? Pot exista oare si dincolo de ea? Si ce se va intampla cu mine cand ultimele particule vor fi pulverizate?

O mana se intinse spre sticluta albastra si inca putin din sufletul parfumului muri pe piele, alunecand pe un gat alb.

~~~

Leapsa e primita de la Luana si e un ecou al apelului la imaginatie facut de Catalin. Eu o sa dau leapsa mai departe Simonei, care pare sa aiba chef de scris si Andreei, care pare sa nu mai aiba chef de scris. Simona, scrie despre o carte, Andreea – ce zici de o fereastra?

Regula: Daca esti lepsuit, inseamna ca tre’ sa scrii despre un obiect. Poti sa o faci in ce stil vrei tu amuzant/informativ, etc.

Momente

 

Foto de aici.

 

Pe un drum lung cu maxi taxi, dintr-un capat in altul al orasului imi place sa tac si sa las gandurile sa priveasca pe fereastra, agatandu-se de cate un trecator sau asteptator sau de vreo creanga ce ar putea fi fotografiata. Imi place, si o lume prinde viata din aceasta alunecare-agatare-alunecare. Cum altfel as fi putut sa imi amintesc de o colega mica si blonda din clasa a doua, pe care o chema Anicuta, avea parul subtire si moale, de culoare paielor, vorbea moldoveneste, purta o uniforma putin cam mare pt ea si a plecat intr-o vineri la rude indepartate si nu s-a mai intors niciodata.  

Si pe drumurile astea lungi cu maxi taxi, viata ce se deruleaza pe fereastra ca pe panza uriasa de la cinema imi pare fascinanta. As vrea sa o filmez si sa o pastrez si poate, candva, sa o inteleg. In Grecia, filmam cu adevarat peisajul prin fereastra autocarului si uitam camera porninta in timp ce gandurile imi zburau din trecut in viitor si dintr-un loc in altul. Privind acum filmarile, mi se pare ca aud zumzetul lor. Al gandurilor, zburand.  

‘Pai e frumos asa ceva?’ – e o replica dintr-o piesa de teatru vazuta intr-un inceput de toamna verde crud, intr-o seara tarzie si calduroasa; una din acele seri de dupa zile lungi si dupa alergat pana te dor picioarele pt ca te-ai hotarat sa incalti tocmai atunci, pt prima data, pantofii noi. O seara in care iti gasesti locul pe un scaun acoperit cu plus portocaliu sau langa umarul cuiva, o seara in care amestecul de cuvinte din tine capata sens.  

Geta! Cata bucurie imi poate aduce amintirea numelui vecinei de la etajul 4, de unde stateam cand eram eu copil. Avea 2 baieti gemeni mai mari decat mine cu vreo 2 ani si era vanzatoare la librarie. Avea unul dintre cele mai calde zambete, si acum mi-l amintesc. Am mai vazut-o prin oras de mai multe ori; stiam ca o cunosc, la inceput nu stiam de unde, apoi mi-am dat seama. Dar abia azi mi-am amintit numele ei. Am fost pentru cateva clipe doar copil fericit.

what love means

   

   Foto de aici.

 

Citeam zilele trecute pe net despre cum vad copii dragostea. Sunt geniali, ca de obicei! O definesc cu induioasatoare inocenta asa:

        

•  ”When my grandmother got arthritis, she couldn’t bend over and paint her toenails anymore. So my grandfather does it for her all the time, even when his hands got arthritis too. That’s love.” – Rebecca – age 8
•  ”When someone loves you, the way they say your name is different.
  You just know that your name is safe in their mouth.” – Billy – age 4
• “Love is when a girl puts on perfume and a boy puts on shaving cologne
  and they go out and smell each other.” – Karl – age 5
• “Love is when you go out to eat and give somebody most of your French fries without making them give you any of theirs.” – Chrissy – age 6
• “Love is what makes you smile when you’re tired.” – Terri – age 4
•  ”Love is when my mommy makes coffee for my daddy and she takes a sip before giving it to him, to make sure the taste is OK.” – Danny – age 7
• “Love is what’s in the room with you at Christmas if you stop opening presents and listen.” – Bobby – age 7
• “Love is when you tell a guy you like his shirt, then he wears it
  everyday.” – Noelle – age 7
• “Love is like a little old woman and a little old man who are still
   friends even after they know each other so well.” – Tommy – age 6
• “Love is when your puppy licks your face even after you left him alone all day.” – Mary Ann – age 4
• “I know my older sister loves me because she gives me all her old clothes and has to go out and buy new ones.” – Lauren – age 4
•  ”When you love somebody, your eyelashes go up and down and little stars come out of you.”  – Karen – age 7
• “You really shouldn’t say ‘I love you’ unless you mean it. But if you mean it, you should say it a lot. People forget.” – Jessica – age 8

         

In primul rand, mi-a dat o dorinta nebuna de a saruta pe obrajori orice copilas mi-ar fi aparut in cale pentru felul lor de a vedea lucrurile in forma cea mai simpla! In al doilea rand, it made me think… daca am si eu o definitie despre dragoste… Well, I don’t. Dar am cateva… sa le zic pareri?… mai degraba concluzii la care am ajuns cu timpul:

     

•  Iubirea inseamna comunicare + echilibru + timing.
•  Iubirea exista doar daca e reciproca. O iubire unilaterala e doar pseudo-
•  Cand iubesti o persoana, nu poti sa o iubesti decat cu totul. Si daca trebuie sa spui pentru ce o iubesti, o sa incepi sa enumeri lucrurile cele mai mici si aparent nesemnificative.
•  Indragostitii isi creeaza propria lor lume mica, ai carei singuri locuitori sunt ei doi.
•  Nu poti iubi pe altcineva fara sa te iubesti pe tine.
•  Cateodata momentul creeaza dragostea, dar de cele mai multe ori dragostea creeaza momentul.
•  Dorul face parte din iubire. Dorul face parte din orice, pentru mine.
•  Orice iubire trecuta, pierduta sau gonita, ramane totusi parte din tine.
•  Iubirea depinde de timp.
•  Prefer sa spun ‘iubire’ nu ‘dragoste’. Nu stiu de ce.

         

         Ma intreb, voi la ce concluzii ati ajuns despre iubire?

            

taceri colorate

  

Taceri colorate.

Tacerea fulgilor de nea cand ninge ca in povesti uitate.

Tacerea fulgilor de nea prinsi intre buze de copilul pe care l-am uitat.

Tacerea orasului derulandu-si cladirile, oamenii, strazile.

Tacerea tuturor culorilor aprinse.

Tacerea pasilor facuti unul dupa altul, pe drumul vechi, pe drumul nou.

Tacerea primului pas, tacerea ultimilor pasi.

Tacerea unui ramas-bun, tacerea unei revederi; tacerea unor vieti necunoscute.

Tacerea unui cap ascunzandu-se in caldura umarului celui care va pleca.

Tacerea unui copil obosit sa deseneze cu degetul pe fereastra aburita.

Tacerea unui timp ce trece prea repede, tacerea unui timp ce pare sa-si repete clipele.