Sa vorbim despre drumuri, unul dintre cele 21 de cuvinte ale mele si unul dintre lucrurile cele mai dragi mie pe lumea asta.
Iubesc un road-trip mai mult decat aproape orice altceva, din clipa in care incep sa-l planific, pana la 1-2 zile dupa ce m-am intors deja acasa.
E un feeling deosebit, care incepe din momentul in care imi spun: “Am chef sa plec undeva week-end-ul asta”. E emotie si nerabdare. Incep sa caut parteneri de aventura si locuri de vizitat. E curiozitate si energie. Ne hotaram pentru o destinatie si incep sa printez locuri si lucruri interesante de vazut pe acolo. E primul pas al unei noi descoperiri.
Urmeaza apoi acele zile lungi, de pana la data plecarii. Imi plac si ele, imi dau timp sa imi imaginez, sa schitam un traseu si sa ma gandesc cum sa fac sa imi incapa toate lucrurile pe care vreau sa le iau cu mine doar intr-un rucsac. (La inceput, vreau sa iau o groaza de lucruri, dar intotdeauna sfarsesc prin a spune: “Daca am camera, mp3-ul, o carte si un pix, nu-mi mai trebuie altceva 
).
Imi place si sa spun tuturor: “Nu pot week-end-ul asta, ca PLEC!”. Si acel “plec” spus pe tonul unui om care isi marturiseste planul de a evada: soptit, secretos, cu sclipiri in ochi 
Si vine si ziua plecarii, de fapt dimineata plecarii, de cele mai multe ori. Imi e imposibil sa nu imi amintesc de mine copil 12-13 ani, asteptand autocarul in fata scolii pentru a pleca in tabara. E una din imaginile vechi si dragi pe care nu le pot uita.
Si ma trezesc mereu devreme in dimineata plecarii, cu zambetul deja pe buze cand deschid ochii. Si ies pe balcon sa respir aerul rece al diminetii si sa privesc cerul, si daca e deja lumina afara, sigur voi face o poza din balcon, doar ca sa stiu eu mai tarziu, cand o voi privi: “Asta e dimineata aceea cand am plecat la…” si sa simt atunci aceeasi emotie de acum.
Drumul propriu-zis e si el delicios. Dupa ce ne-am instalat in autocar/tren/masina, probabil ca o sa fac cate o poza celor care sunt cu mine si o sa-i rog sa-mi faca si mie una.
Apoi urmeaza drumul lung, cu pauze din cand in cand in orasele prin care trecem, si cobor mereu, oriunde oprim, arunc cate-o privire pe-acolo, descopar niste gogosi delicioase sau niste catelusi jucausi, fac cateva poze si pelcam din nou, mai departe.
Un drum lung, oricat de lung, nu mi se pare niciodata monoton sau plictisitor.
Si cand ajungem, urmeaza alta parte frumoasa, descoperirea orasului in care am ajuns. Imi plac orasele, e genul de vacante care imi place cel mai mult: city-break. Nu ma dau in vant dupa statiuni, pentru ca a vedea doar oameni aflati in vacanta nu mi se pare interesant. In schimb - sa ma aflu intr-un oras, in mijlocul oamenilor care isi poarta cotidianul, rutina lor, pulsul obisnuit al orasului, freamatul, masinile, strazile - asta imi place cel mai mult. Si imi plac strazile, strazile pur si simplu - cele pe care trec atati de multi oameni in fiecare zi, grabindu-se care incotro, prea ocupati pentru a privi in jur, prea prinsi in cotidian pentru a “vedea”, pur si simplu, acea strada - si eu sa o “vad”, sa ad oamenii si strazile, sa vad cum se compelteaza si se amesteca unul cu altul - asta imi place cel mai mult. Si sa fac poze.
Si drumul de intoarcere - e si el frumos, nu mai e dimineata, ce e seara, are alt gust si alt ritm. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai scurt, cum spuneam candva si e intotdeauna tacut. Cel putin, eu tac. E timpul sa imi reprivesc senzatiile si emotiile, sa le asez in ordine, strat peste strat, pietricele de forme si culori diferite, dar la fel de dragi.
Am fost plecata azi toata ziua; am plecat la 6 dimineta si ne-am intors acasa la 9 seara. Si nu am fost plecata in vacanta, ci pentru serviciu - dar zambetul meu de acum e genul de zambet pe care daor un road-trip mi-l poate aduce. Si pentru ca nu mi-a fost de ajuns, in week-end plec si mai departe.
]
]
