Povesti decupate

 

 Poza de aici

Nu-mi plac poveştile spuse până la capăt… De fapt nu-mi plac poveştile cu început şi sfârşit… Îmi plac poveştile „decupate”, doar o bucăţică… Să nu ştiu cum s-a ajuns aici şi cum o să se termine… Nu-mi plac personajele bine conturate, îmi plac personajele abia schitate… Să nu ştiu de unde vin şi unde se duc… Îmi plac snap-shot-urile, instantaneele… momente, frânturi, oameni surprinşi aşa cum sunt, fără să aibă timp să-şi dea părul din ochi, fără să priveasca la camera, fără să-şi dea seama că sunt priviti…

CIOBURI

Poza de aici 

- Îmi dai te rog ciobul acela?
- Care?
- Cel albastru, pe care scrie dor.
- Poftim. Ce ciudat arată! Ce e?
- E sentimentul meu de dor.
- Cum aşa?
- Aşa bine. E sentimentul meu de dor…
- N-am mai auzit aşa ceva.
- Sentimentele mele sunt cioburi…
- Hmm… Şi ce multe cioburi ai! Toate sunt sentimente?
- Da. Mi-l dai te rog şi pe cel alb, pe care scrie speranţă?
- Poftim. Şi ce faci cu ele?
- Le păstrez şi le folosesc din când în când.
- Cum le foloseşti?
- Le iau în palme şi le respir.
- Şi ce se-ntamplă?
- Mă cuprind.
- Ce?
- Sentimentele…
- Şi funcţionează?
- Sigur că da. Mi-l dai şi pe cel roz, pe care scrie copilărie?
- Poftim. Ce cald e!… Acum le foloseşti?
- Nu, acum mi le-mpachetez.
- Pleci undeva?
- Da.
- Unde?
- Departe…
- Uite, ai şi un ciob verde pe care scrie departe… Dar ăsta nu-i un sentiment, nu?
- Ba sigur că e. Mi-l dai, te rog?
- Ia-l. Hmm… miroase a soare şi frunze…
- Aşa miroase sentimentul de departe…
- Ia te uita, ai şi unul pe care scrie aproape… e galben şi miroase a… toamnă… Ai şi unul vineţiu pe care scrie târziu şi unul azuriu pe care scrie devreme… Ce multe sentimente ai!…
- Da…
- Şi le foloseşti pe toate?
- Da. Pe unele mai mult şi pe unele mai puţin…
- Ai şi fericire?
- Ai grija cu ele! Să nu le spargi!
- Se pot sparge?
- Sigur că da! Tu nu vezi cât sunt de fragile?!
- Ai dreptate. Şi sunt atât de mici… Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.
- Ce întrebare?
- Ai şi fericire?
- A, am avut. Dar am schimbat-o cu dorul…
- Cum adică ai schimbat-o cu dorul?
- Aşa bine. Eu i-am dat fericirea şi el mi-a dat dorul…
- Păi şi ce faci acum?
- Ce să fac?
- Fără fericire?…
- Ei, nu-i mare lucru. Mă plicitisisem de ea. Şi oricum doru-i mai albastru…
- Eu cred că ai făcut o greşeală. Să dai fericirea…
- Ţi-am zis, nu-i mare lucru. Oricum… fericirea o are toată lumea…
- Cum aşa? Eu credeam că fericirea e greu de găsit!
- Nuu! Aproape toţi o au! Dorul, copilăria, tăcerea… astea sunt mai rare… Şi nu ştii cât am căutat până să găsesc sentimentul de risipire… Ăsta da sentiment rar!
- Hmm… Şi ce cioburi mai ai?
- Hei! Nu mai scotoci aşa prin ele! Până la urmă, sunt sentimentele mele!…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ 

DRUMUL

Poza de aici

       Lumina intra tremurând pe geamul maşinii. Motaiam pe bancheta din spate. Mergeam deja de vreo doua ore şi mai aveam încă pe-atât. Eram atât de obosita, încât tot ce-mi doream era să dorm, dar mult prea nelinistita ca să pot închide ochii mai mult de câteva minute. Mergeam acasă.
       În maşina era o linişte adânca. El conducea tăcut, privind atent soseaua. Ea povestise până acum despre Liviu, acum tacea şi ea. Părea supărata, cine ştie de ce. De fapt, nu ştiu de ce îmi părea suparata, pentru că stăteam în spatele ei şi nu îi vedeam fata. Dar era ceva în pozitita capului ei, ceva ce nu uitasem. Ceva ce mă făcea să mă simt mica şi prinsa cu un chibrit aprins în mână. Chiar când îmi imaginam acesta scena, ea a inclinat capul şi mai mult spre stânga. Da, e supărata.
       Oare mi-am imaginat acea scena sau mi-am amintit-o? Oare mi s-a întâmplat mie sau am văzut-o într-un film american? Oricum, un cliseu… Am zâmbit, oftand încet.
       Probabil nu suficient de incet, pentru că el s-a întors spre mine, privindu-mă atent şi… cu curiozitate, mi s-a parut. Doar o clipa. Apoi s-a întors cu fata pe drum, privind la fel de atent înainte. Eu am continuat să-l privesc pe el. Era destul de înalt, cu un cap mai înalt decât Mama, şi destul de solid. Nu-mi dadeam seama ce vârsta are, undeva intre 40 şi 60 de ani. Oricum, se tine bine. Are parul grizonat şi ochii… n-aş putea spune ce culoare au. Oricum, pana atunci mă privise de doua ori doar. Prima data când a intrat în casa. M-a privit atunci de sus până jos, studiindu-mă cu un zâmbet amuzat. Sau ironic. Sau poate dispretuitor. Nu ştiu. Atunci nu i-am sutinut privirea, intorcandu-mă cu spatele. Acum, în maşina, l-am privit direct în ochi. Tot ce am văzut a fost o lumina gri, difuza. Îmi dau seama acum că are ochi de bătrân. Probabil e mai aproape de 60 de ani, decât de 40. Oricum, o schimbare pentru ea… Am zâmbit iarăşi, oftand mai incet de data asta. Am aşteptat să se intoarca, dar nu şi-a luat ochii de la drum.
      M-am întors să privesc pe fereastra mea. De-abia ora şapte şi cerul a început deja să se intunece. Când am plecat, încă mai ploua, dar la puţin timp s-a oprit. Acum mai sunt nori doar spre apus şi au prins să se inroseasca puţin spre margini. Un roşu-gri, am şoptit, amuzandu-mă de noua culoare descoperita. O voi numi… rogris. Şi va însemna… un drum înainte care duce înapoi…
       Poate e prea târziu pentru mine, m-am trezit gandind. Şi imediat mi-am spus: „La naiba, cât m-am chinuit să nu mă gândesc la asta, săptămâni întregi, şi acum, un rogris, şi gata: poate e prea târziu pentru mine…” După asta, nestiind dacă să rad sau să plâng, am continuat să gândesc. „Acum, dacă raul e deja făcut… Ce mă fac? Nu vreau să mă duc acasă, acasă asta unde mă duceti voi, nu e locul meu! Intoarceti maşina! Duceti-mă înapoi, la locul meu! Nu vreau, nu vreau, nu vreau să merg cu voi!” Tipam la ei, în gând doar. Maşina continua să meargă. El continua să fie atent la drum. Ea continua să stea cu capul înclinat spre stânga, parand supărata, nu ştiu de ce.
       Rogrisul devenise gri spalacit când am intrat în oraş. Mă intorceam după un an şi… cate luni?… februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie. Opt luni. Un an şi opt luni. Cât de mult timp a trecut. Ce mai ştiu eu de Oraş?
       Pai, îmi amintesc blocurile gri de la intrarea oraşului, îmi amintesc intersectia aglomerata, îmi amintesc tramvaiele… Deschid puţin geamul şi las să intre mirosul Oraşului. Da, mi-l amintesc. Inchid ochii şi da, îmi amintesc acest miros… Cum îl numeam? A, da, miros vinetiu bacovian. Da, Oraşul asta a fost odata al meu… Îmi amintesc, aşa miroase Oraşul toamna. Deschid ochii încet şi în lumina gri a inserarii văd plopii tremurând din frunze verde-închis şi şoptesc din nou „Da, Oraşul asta a fost cândva al meu…” Cobor ochii şi în oglinda retrovizoare îi întâlnesc pe ai Mamei, care zâmbind îmi spune „Am ajuns”.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ 

***

       A fost prima data când am simţit cum simţi tu. 
       Nu ştiu cat timp am stat aşa: ochi în ochi, buze intredeschise, respiratii ce cresteau, încercând să se ajungă una pe alta… şi gândurile invartindu-mi-se în cap, atât de multe gânduri: Ce fac aici? De ce vreau să mă săruti? De ce nu mă săruti? De ce ai ochii atât de grei? De ce taci? De ce nu-mi amintesc cine sunt? De ce ştiam că o să ajungem aici? De ce n-am făcut nimic să evit asta? De ce îmi place? Taceam, te priveam, paream ameţita probabil, dar şi tu îmi păreai mie ametit…
       Mi-ai cules mâna care atârna neputincioasa pe lângă corp. Mi-ai cules mâna ca pe o floare. Mi-ai ridicat-o spre fata ta, să-ti mângâi maxilarul pe care ti-am spus că îl iubesc, de fapt ti-am spus că îmi plac barbatii cu maxilare puternice şi acum tu îmi umpleai mâna mea cu maxilarul tău şi eu îţi simţeam ochii în mine, adânci, ingropati, şi îţi simţeam buzele apropiindu-se de ale mele milimetru cu milimetru, simţeam apropierea ca o numaratoare inversa: zece, noua, opt, şapte, sase, cinci, patru, trei, doi. La unu am închis ochii. Şi timpul s-a oprit. O veşnicie a trecut până ne-am unit în sărut. Primul sărut, prima cedare, prima abandonare, fără remuşcari. Întâi uşor, caldut şi copilaresc, buze pe buze şi atât, atingere uşoara, întrebătoare. Şi apoi mai adânc, mai profund, mai intim, aratandu-mi cum simţi tu, cât de mult simţi… Cum de nu m-am speriat? De ce nu m-am tras înapoi? De ce nu mi-am amintit că nu trebuie? Că tu nu erai el? De ce am rămas acolo, agatata de tine, simţind cum simteai şi tu, respirând odată cu tine, prin tine?… Şi zâmbind în zambetul tău…