[Efecte] Desprindere

20 10 2015

1

2

 

 

5

6





fericire

19 10 2015

Sunt mai multe feluri de a simti fericirea, mai multe feluri de a reactiona la ea. Pot sa o zugravesc in culorile puternice ale celor mai frumoase cuvinte. Sau pot sa o tin stransa la piept, in cea mai alba tacere. Sau ma pot inconjura cu ea ca cu o panglica colorata, invartindu-ma, respirand-o, doar zambind.





silabe

18 10 2015

A fost o clipa. Silabele ce zburau de la unul la altul s-au oprit brusc in mijlocul aerului. Nedumerite, priveau la noi si noi la ele. Nu se mai intamplase asta. Silabele nu erau facute pentru asta. Ele erau facute pentru a fi auzite si nu stiau altceva. In niciun caz sa stea suspendate in mijlocului aerului, intre doi idioti care le priveau si ei uimiti. Nici ei nu erau facuti pentru asta. Ei erau facuti sa rosteasca silabele si nu stiau altceva. In niciun caz sa le priveasca incremetite in mijlocul aerului. Dupa un timp, plictisite, silabele s-au prabusit cu zgomot la pamant, sperand ca macar asa cineva sa le auda.





Dunare

17 10 2015

Dimineata. Ceata pe Dunare. Putine lucruri sunt mai frumoase. Cate nuante de gri si albastru! Si o geana roz palid de soare.

Inceput de zi.

Aer rece.

Miros de fum.

Toamna.

Devreme.

Tarziu.

(Vii?)





Toamna

16 10 2015

Exista un loc unde au fost zdrobiti struguri. Miroase a toamna si a vin. Cand e soare, se aduna albine si fluturi. Pleoapele mele sunt fluturi.

In zi aurie de toamna, eu sunt frunza de lumina.





preludiul unui drum

14 10 2015

Odata ce m-am hotarat sa plec, in ciuda a orice, parca toate au devenit mai usoare. Zambesc si sunt nerabdatoare si ma pregatesc si sper, da, uite ca sunt din nou copilul care spera, poate voi fi dezamagita, poate, dar poate nu, poate va fi frumos peste masura, poate va fi exact cum trebuie sa fie.

Drumul e lung si destinatia doare si pot sa imi amintesc, usor incetosat, cum e sa fiu singura cu gandurile plonjand inauntrul meu si cu ochii aluneacand de pe un lucru pe altul, probabil la fel va fi si acum, nu stiu, vom vedea.

Cert este ca am chef sa scriu, sa ma vars pe o foaie si sa ma revars din cuvinte, asa cum nu am mai facut-o de mult. Poate drumul asta ma va aduce mai aproape, mai aproape de ceva, de mine sau de altceva.

Demult, vorbeam mult despre soaptele timpului, despre uneori si alteori. Si sunt multe lucruri aici care merita privite si descoperite. Si iata, acum am mai degraba chef de litere decat de lumini, mi-e dor sa vad cu sufletul in cuvinte lucruri pe care ochii nu le vad in imagini si am din ce in ce mai clar senzatia ca cercul se inchide iar, mi-e cunoscut locul asta, am mai fost pe aici.

Stiam atatea despre calatorii, despre drumuri si altfel de drumuri, sunt atatea feluri de drumuri, toate incarcate si pe mine ma incarca acum cuvintele, asta imi place, asta ma face fericita, prin asta traiesc, toti traim prin ceva, mi se pare atat de puternica chestia asta, faptul ca acum realizez lucrul asta, ca il pot spune. Nu traim atat de mult pentru ceva, cat traim prin ceva. Nu inteleg asta complet, mai bine spus nu pot explica asta complet, dar o simt si asta imi da putere si ma face sa imi fie putin teama in acelasi timp.

Revenind la drumuri, unele drumuri incep de fapt dupa ce se sfirsesc, imi spunea el in acel timp. Imi placea si asta, drumul tau incepe dupa ce deja l-ai parcurs, drumul tau incepe dupa ce l-ai terminat, drumul tau incepe cand incepi sa il intelegi. Scot lucrurile din context, binenteles, dar imi place sa scot lucruri din lucruri, ca acele papusi matrioska, un lucru mare ascunde un lucru mic si acela un lucru si mai mic si tot asa pana ajungi in mijlocul lucrurilor, la esenta. (Desi eu nu cred in esenta.)

Timpul pastreaza cuvinte si timpul adauga mereu cuvinte, alte cuvinte de tinut minte, de adaugat la colectie, de rasucit pe degete ca pe matanii. Alte cuvinte de tacut, de mestecat, de inghetat in varfurile degetelor.

Mi-e dor de oameni mai tare ca de orice altceva acum, e chiar ironic cum dorul de drum ma duce mereu la dorul de oameni, oameni  priviti prin ferestre, reale sau virtuale, in taceri cu zgomot de taste sau in taceri cu fasait de ganduri sau doar in taceri.

Iar nu stiu cum iubesc oamenii, ii iubesc probabil doar descoperindu-i putin, doar putin, nu mult, nu suficient, pana nu devine prea periculos – oare despre asta e vorba?

Astea sunt cuvintele cu care las in urma oameni pentru un timp, chiar daca timpul asta va fi masurat in ore si nu zile sau saptamani, cum as vrea.

Ah, si imi aduc aminte acum un drum lung, facuta singura, in necunoscut – drumul la Bucuresti, pt plecarea in Grecia – si da, imi aduc aminte bine vajaitul din cap si imi aduc aminte cum te legi de oameni, te innozi de ei o clipa, te sprijini putin si apoi tragi de ata si nodul s-a dus, il uiti apoi usor, e doar o mica incretitura in ata, abia observabila.

Deci orice drum il faci defapt singur…

Si acum inchid un site asa cum inchid o carte, parca si aud zgomotul copertii lipindu-se de ultima pagina, si mereu trec mana peste canturi, sa simt liniile alea ca pe un ramas bun, si cuvintele (din carte, site) inca zumzaie usor prin mine, dar se vor linisti si se vor cerne, si ele se aseaza straturi straturi si apoi iarasi tac.

Cu fiecare clipa si zgomot de taste ma bucur mai mult ca voi pleca. Poate asa trebuie sa fie, desi eu nu cred in trebuie sa fie. Poate va fi bine, poate va fi rau, poate voi invata ceva sau poate nimic, poate voi fi in vreun loc nou sau poate ma voi regasi in locuri vechi – in acest moment cel mai frumos lucru mi se pare sa merg, pas dupa pas dupa pas, drum lung, macar atat. Apoi vom mai vedea. Mai sunt zile, mai sunt clipe.





Ea este mica, un sambure.

1 05 2015

Mi-a lipsit aceasta singuratate.

De fapt nu mi-a lipsit, dar o recunosc, o regasesc. A fost mereu parte din mine.

Aceasta singuratate linistita, usoara, plutitoare. Acest timp al meu, cu care pot face orice, fara graba, fara ‘trebuie’, si fara motivatie oarecum, dar totusi mai degraba placut decat trist, desi substratul exista intotdeauna, acea melancolie de sub piele, acea usoara amaraciune atotprezenta.

Acest timp pe care aleg sa mi-l petrec intre cerceafuri calde, pagini de carti, internet, muzica. Si apoi iesirea pe strazi, aceasta iesire a mea pe strazi, doar eu, goala de orice emotie, fara scop, fara directie; doar o cutanata senzatie de libertate, de posibilitate. Recunosc aerul rece, verde; recunosc cadenta pasilor mei, usor sovaitori, usor fermi; recunosc ochii care privesc mai degraba spre cer, zambetul mic, galben; recunosc mica exaltare din suflet, din sufletel. Recunosc pretextul, recunosc drumul dus-intors, ‘ma duc sa fac asta si apoi ma intorc’, recunosc aceasta rupere a timpului, aceasta paranteza, aceasta eu care exist doar in aceasta paranteza, apoi devin alta.

Aceasta existenta, a mea cu mine, a mea cu acea eu care am fost tot timpul, acea mica eu pe care o tin in interior, forma cea mai pura a ceea ce sunt, nealterata de viata cotidiana, de ‘trebuie’, de oameni, de evolutia proprie. Pentru ca oricat m-am schimbat eu, in oricate feluri m-am schimbat, ea a ramas mereu aceeasi. Ea este mica, un sambure. Ea priveste spre cer, nu, nu spre cer, spre nori. Ea vede aripi albe si unde nu sunt. Ea are intotdeauna acel nod de dulce amarciune in gat. Ea tace mereu, desi gandurile vibreaza cu miile. Ea traieste in interior, dar se vedea pe ea insasi din afara, ea este acel cerc pe care eu il numesc dubios, e singura constanta si asta ma face sa cred ca ea este cea adevarata, singura adevarata, restul sunt doar straturi.

Ea sunt eu adusa la cel mai mic numitor si faptul ca nu am un singur nume pentru toate acestea este in acelasi timp nelinistitor si reconfortant, este singurul mod in care poate/pot fi.