Road-trip

27 03 2008

page3.jpg

 Sa vorbim despre drumuri, unul dintre cele 21 de cuvinte ale mele si unul dintre lucrurile cele mai dragi mie pe lumea asta.

Iubesc un road-trip mai mult decat aproape orice altceva, din clipa in care incep sa-l planific, pana la 1-2 zile dupa ce m-am intors deja acasa.

E un feeling deosebit, care incepe din momentul in care imi spun: „Am chef sa plec undeva week-end-ul asta”. E emotie si nerabdare. Incep sa caut parteneri de aventura si locuri de vizitat. E curiozitate si energie. Ne hotaram pentru o destinatie si incep sa printez locuri si lucruri interesante de vazut pe acolo. E primul pas al unei noi descoperiri.

Urmeaza apoi acele zile lungi, de pana la data plecarii. Imi plac si ele, imi dau timp sa imi imaginez, sa schitam un traseu si sa ma gandesc cum sa fac sa imi incapa toate lucrurile pe care vreau sa le iau cu mine doar intr-un rucsac. (La inceput, vreau sa iau o groaza de lucruri, dar intotdeauna sfarsesc prin a spune: „Daca am camera, mp3-ul, o carte si un pix, nu-mi mai trebuie altceva🙂 ).

Imi place si sa spun tuturor: „Nu pot week-end-ul asta, ca PLEC!”. Si acel „plec” spus pe tonul unui om care isi marturiseste planul de a evada: soptit, secretos, cu sclipiri in ochi😆

Si vine si ziua plecarii, de fapt dimineata plecarii, de cele mai multe ori. Imi e imposibil sa nu imi amintesc de mine copil 12-13 ani, asteptand autocarul in fata scolii pentru a pleca in tabara. E una din imaginile vechi si dragi pe care nu le pot uita.

Si ma trezesc mereu devreme in dimineata plecarii, cu zambetul deja pe buze cand deschid ochii. Si ies pe balcon sa respir aerul rece al diminetii si sa privesc cerul, si daca e deja lumina afara, sigur voi face o poza din balcon, doar ca sa stiu eu mai tarziu, cand o voi privi: „Asta e dimineata aceea cand am plecat la…”  si sa simt atunci aceeasi emotie de acum.

Drumul propriu-zis e si el delicios. Dupa ce ne-am instalat in autocar/tren/masina, probabil ca o sa fac cate o poza celor care sunt cu mine si o sa-i rog sa-mi faca si mie una.

Apoi urmeaza drumul lung, cu pauze din cand in cand in orasele prin care trecem, si cobor mereu, oriunde oprim, arunc cate-o privire pe-acolo, descopar niste gogosi delicioase sau niste catelusi jucausi, fac cateva poze si pelcam din nou, mai departe.

Un drum lung, oricat de lung, nu mi se pare niciodata monoton sau plictisitor.

Si cand ajungem, urmeaza alta parte frumoasa, descoperirea orasului in care am ajuns. Imi plac orasele, e genul de vacante care imi place cel mai mult: city-break. Nu ma dau in vant dupa statiuni, pentru ca a vedea doar oameni aflati in vacanta nu mi se pare interesant. In schimb – sa ma aflu intr-un oras, in mijlocul oamenilor care isi poarta cotidianul, rutina lor, pulsul obisnuit al orasului, freamatul, masinile, strazile – asta imi place cel mai mult. Si imi plac strazile, strazile pur si simplu – cele pe care trec atati de multi oameni in fiecare zi, grabindu-se care incotro, prea ocupati pentru a privi in jur, prea prinsi in cotidian pentru a „vedea”, pur si simplu, acea strada – si eu sa o „vad”, sa ad oamenii si strazile, sa vad cum se compelteaza si se amesteca unul cu altul – asta imi place cel mai mult. Si sa fac poze.🙂

Si drumul de intoarcere – e si el frumos, nu mai e dimineata, ce e seara, are alt gust si alt ritm. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai scurt, cum spuneam candva si e intotdeauna tacut. Cel putin, eu tac. E timpul sa imi reprivesc senzatiile si emotiile, sa le asez in ordine, strat peste strat, pietricele de forme si culori diferite, dar la fel de dragi.

Am fost plecata azi toata ziua; am plecat la 6 dimineta si ne-am intors acasa la 9 seara. Si nu am fost plecata in vacanta, ci pentru serviciu – dar zambetul meu de acum e genul de zambet pe care daor un road-trip mi-l poate aduce. Si pentru ca nu mi-a fost de ajuns, in week-end plec si mai departe.🙂


Acțiuni

Information

4 responses

28 03 2008
JustASmile

Ce frumos, citind aceste cateva randuri, m-am dus si eu departe, am calatorit printre amintiri si am constat ca nu s-a asezat praful peste niciuna dintre ele, e totul atat de viu🙂

28 03 2008
JustASmile

„viu” nu are grad de comparatie, dar uneori simt ca are.. si se scurge viu-ul printre noi si nimeni nu il vede..

28 03 2008
ammelie

Nu-i asa ca e incredibil de frumos, ca lucuri de mult trecute sunt inca vii in amintire, ca dupa atata timp, cumva – nu stiu cum – putem inca sa mai simtim la fel ca atunci?… Eu cand imi amintesc de mine la 14 ani, nu doar imi amintesc, ci pentru o clipa chiar am – din nou – 14 ani, si cand imi amintesc cum il iubeam pe un „el” mai special (sau nu), nu doar imi amintesc, ci il iubesc din nou ca atunci, pentru o clipa.

Sunt frumoase amintirile, aceste reflexii ale timpului trecut, tocmai pentru ca te fac sa vezi ca timpul nu poate fi pierdut.

28 03 2008
JustASmile

Un cuvant, o imagine, un parfum trezesc in noi atatea lucruri incat nu pot sa nu ma minunez si sa nu fiu recunoscatoare pentru fiecare amintire pe care o am si pentru fiecare senzatie, e minunat sa treci prin toate astea..
Bineinteles, intervine si reversul medaliei, in momentul in care amintirile nu fac nimic altceva decat sa te inece in clipe demult apuse pe care ai fi vrut poate sa le faci demult sa dispara sau ai fi vrut sa nu se intample sau ceva asemanator, dar, pana la urma, suntem ceea ce suntem si trebuie sa fim recunoscatori pentru tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: