desi poate ca poarta alt nume defapt

 

Tind dureros spre libertate. Si cel mai greu lucru e sa cauti ceva ce nu stii cum arata; pentru ca nu o sa stii daca l-ai gasit, daca ai trecut deja de el sau inca mai ai de cautat. Asa sunt eu: caut ceva ce nu stiu exact ce e, ce nume poarta si ce gust ar trebui sa aiba. Asa ca fac proiectii. Inchipuri, adica.

 

Deseori mi spun: fericirea trebuie sa aiba gustul drumului, fericirea trebuie sa se trezeasca dimineata, inainte de rasaritul soarelui, sa isi ia rucsacul in spate si biletul de tren in buzunar si sa faca fotografii prin ferestre nu tocmai curate. Si e si asta o fericire, dar nu intotdeauna cea potrivita.

 

Cateodata imi spun: fericirea o fi avand mirosul banilor, o fi trebuind sa stea cel putin 8 ore la birou si sa isi masoare calitatea in cantitatea de clienti. O fi si asta o fericire, dar nu a mea.

 

Altadata ma gandesc: cu siguranta gustul buzelor lui e gustul fericirii, o da, fericirea mea are caldura bratelor lui si culoarea ochilor lui si cuvintele lui sunt firimituri de fericire. O da, asta e un fel de fericire, dar daca timpul o ofileste inseamna ca nu e pentru mine.

 

Acum imi spun: o podea prafuita dintr-un apartament gol ar putea fi taramul fericirii. Cu atat mai mult cu cat sunt carti in colturi si ferestre deschise si calculatorul asezat direct pe jos. Poate ca e o fericire cu gust de singuratate, dar poate e chiar cea pe care o caut. Nu stiu.

 

Nu pot sti, decat daca le incerc pe toate. Si le incerc, pentru ca nu vreau mult, vreau doar acet lucru, pe care il numesc fericire, desi poate ca poarta alt nume defapt.