Chef de joaca

8 09 2011

Nu ai cateodata chef de joaca? Da, chiar daca ai 25 de ani, 30 sau 40! Nu ti se intampla sa stai intr-o zi ca oricare alta la birou, cu acelasi probleme de rezolvat, cu acelasi zumzet al calculatoarelor in urechi – si sa se starneasca asa o frematare in tine, si un dor de alergat cu picioarele goale prin birou si de invartit colegii in scaunele lor? 🙂

Imi place copilul asta mic si neastamparat care inca mai isi are coltisorul lui in mine. Si tare-as vrea sa il pastrez, asa pus pe sotii si inocent in acelasi timp. Sa-i bat la usa si sa il chem la joaca, de cate ori mi-ajunge de viata asta de adult.

Eu i-as spune doar: Am chef de joaca! Si el ar sti exact ce sa faca. M-ar lua de mana si am alerga pana la cel mai apropiat parc, ne-am da in leagane si pe topogane, am manca vata de zahar si ne-am cumpara obiecte producatoare de baloane de sapun. 🙂 Ne-am tavali prin frunzele cazute si am mangaia toti catelusii intalniti.

Ne-am intoarce acasa, am manca pepene rosu pana ne-am pata tricourile cu el. Dar nici ca ne-ar pasa! Ne-am intinde pe burta pe covor, sa ne uitam pe carti cu animale si sa citim povesti. Am fi strigati la masa, dar nu ne-am duce decat daca ni se promit cartofi prajiti si placinta de bostan. Apoi, satui si obositi, am adormi fara sa vrem si ne-am trezi la fel de fericiti.

Pentru copii, toata viata e un vis si o joaca. Ma bucur atat de mult ca inca mai e si pentru mine asa, macar din cand in cand.

Anunțuri




Libera la mare

28 07 2011

Ok, suntem adulti. Ne-am impacat cu ideea si cu responsabilitatile. Birou de la 9 la 5, vizita saptamanala la supermarket, zi stabilita pe luna pentru plata facturilor. Ok, acceptam. 🙂

Dar ce nu pot accepta, sau ce imi lipseste cel mai mult din copilarie este vacanta. Vacanta Mare… Nu-mi vorbiti de concediu. Urasc acest cuvant. O saptamana in care fugi la mare/munte/oriunde nu se compara cu 3 luni fara de griji. Trei luni lungi si lenese, in care fiecare zi era ca o foaie alba de caiet: puteai face ce vroiai tu, nimic nu incepea cu trebuie

Si nicio vara a unui adult nu se compara cu vara unui copil sau adolescent. Pentru mine cele mai frumoase veri cred ca au fost intre 1997-2003, ultimii ani de scoala generala si anii de liceu. Imi lipsesc acele zile nebune si inocente, si le regasesc doar in fotografii vechi sau in muzica la fel de nebuna si inocenta care le-au acompaniat.

Asa ca am pregatit un playlist de mijloc de vara, de vacanta, de dor de mare. Va trezeste si voua aceeasi nostalgie? 🙂

Andre – Libera la mare
Andre – Lasa-ma Papa la mare
3SE – Amintirile
A.S.I.A. – Da-mi Noptile Inapoi
A.S.I.A. – Garsoniera ta
A.S.I.A. – O Iubire De O Vara
A.S.I.A. – Suna periculos
Ana Maria – Ochii tai
Angels – Asa’s Baietii
Animal X – N-am Crezut
Animal X – Pentru ea
As XX – Acelasi drum
As XX – Inima te cheama
As XX – La mare
AXXA – Marea te Cheama
Bambi – Doi ochi caprui
Body & Soul – Super Femei
Candy – Mergem La Mare
Dl. Problema – Beau beau
Exotic – Sexxy
Exotic – Un Sarut
Exotic – Vreau un pupic
Generic – Voi veni la nunta ta
Genius – Cheful
Genius – Ciocolata
Genius – E Vara
Genius – Macho Man
Genius – Orasul trist
Genius – Scoala
Genius – Vara
Hi-Q – Poveste fara nume
Hi-Q – Totul Va Fi Bine
Hi-Q – Un minut
L.A. – Ochii Tai
MB&C – Marea
N&D – Vino la mine
N&D – Vreau sa plang
Nicola – Vamos a Mamaia
No Comment – Goi dansam in ploaie
No Comment – La Noapte O Sa Te Fur
Non Stop – Jimmy
Papa Junior & Moni-K – Ploaia
Parlament – Vine vara
Racla feat. Anda Adam – Nu Ma Uita
Sweet Kiss – Alin alin
T-Short – Esti Ca Un Inger
T-Short – Noapte De Vis
T-Short – Spune-mi
Valahia – Banii si fetele
Valahia – la mare la soare
Valahia – Vrem fetite dotate
Voltaj – Albinutza

Era delicioasa aceasta perioada a muzicii romanesti. Generatia Atomic, cu videoclipuri filmate in cel mai low-cost mod, cu versuri in cel mai bun caz naive :), dar atat de amuzante, cu ritmuri care copiau muzica ‘de afara’, cu look-uri de scena la limita vulgaritatii – cu alte cuvinte, perfect! 🙂

P.S. N-am fost prea surprinsa ca inca stiu versurile pe de rost, toate! Preferatele mele cred ca sunt:

Ochii vad, inima cere
Peste tot numai placere
Te transformi treptat-treptat
Din normal in obsedat

si

Bere, whisky si femei
D.J. Bobo, tot ce vrei

:)) Nu ma mai satur :))





Hai sa chiulim!

25 03 2011

Intre un playlist, un post cu fotografii si un articol de revlota impotriva a (ceva) – cam aici se poate gasi blogul meu zilele astea. Lunile astea, daca stau putin si rasfoiesc. Cateodata mi-as dori sa ii schimb coordonatele, sa il intorc in timp, in acele inceputuri sensibile si cu emotii reale. Presupun ca e dorul simplu de inocenta simpla.

Uneori mi-e asa ciuda ca sunt un om mare! Vreau sa fiu mica si ilogica si dramatica si intensa. Responsabilitatile si seriozitatea sunt exact atat de over-rated cum imi inchipuiam cand aveam 14 ani. Iar punctualitatea si mai si!

Mai tineti minte cum era in liceu, cand te trezeai dimineata si n-avei niciun chef sa mergi la scoala, asa ca pur si simplu te bagai inapoi in pat? Eu mi-am amintit azi si zau daca nu era delicios sentimentul! Normal ca nu era ceva corect, normal ca erai tras la raspundere, dar, cumva, supravietuiai! Si chiar fara prea mari sentimente de vinovatie. 😛

Sincer, imi doresc sa chiulesc! 🙂 Sa retraiesc macar o data acel sentiment, acea nebunie mica si delicioasa, izvorata din diverse motive: ‘Nu mi-am facut tema’ ‘Am o singura nota si sigur ma asculta’ sau pur si simplu ‘N-am niciun chef de chimie!’. Ce viteji eram si ce naivi eram si cata libertate in acea ora de stat la povesti in Gradina Mare.

Mi-e dor de cei care eram, de teme copiate in pauze, de povesti intortocheate de iubire, de pasiuni, jocuri si gelozii, de acea lume mica a noastra in care se intampla tot timpul cate ceva. Mi-e dor de intrebari si cautari si rebeliuni nejustificate, de fuste mini-mini si de tocuri de de 15 centimetri! Mi-e dor de Vacanta Mare! Cand esti adult nu mai exista Vacanta Mare… 😦

Vreau acele zile lenese, vreau acele seri magice, dar mai mult decat orice vreau o ora de chimie de la care sa chiulesc! 🙂

P.S. Avea dreptate Bart 😦

 





Crestem

6 10 2010
Foto de aici.
Crestem.
Ne schimbam, lasam in urma locuri, ne indepartam de oameni. Uitam nume care inainte ne erau centrul universului, uitam fete pe care le vedeam zi de zi si le visam noapte de noapte. Peste toate se aseaza ceata timpului trecut.

Crestem.
Ne raman mici locuri care ne pareau castele. Ne miscam prin casa copilariei noastre si ne simtim apasati de pereti. Oare cum incapeam sa ne ascundem in debaraua aceea? Chiar atat de mic era biroul meu? Ne miscam, privim, si recunoastem obiecte care ne-au fost dragi. Uite masuta si scaunelele la care croiam rochite pentru papusi. Uite cuierul unde am ascuns odata un pui de vrebie gasit prin iarba. Uite bibeloul pe care l-am ciobit cand jucam volei cu pernele. Si unde o fi oare catelul meu de plus gri cu un singur ochi?

Crestem.
Toate sunt dintr-un timp atat de vechi, incat ne e mai apropiata aminterea amintirii lor. Si ne sunt dragi doar pentru ca ne-au fost dragi odata. Si ne e dor de ele pentru ca ne e dor de noi insine. Pentru ca noi crestem si lasam in urma obiecte, locuri si oameni. Pentru ca noi crestem si lasam in urma cate putin din noi.




cand incetam sa fim copilarosi-patetici?

4 10 2010

cand incetam sa credem in dragoste la prima vedere?
cand inceteaza sa ne impresioneze povestile simple de dragoste?
cand incetam sa copiem in carnetele metaforele cele mai inflorite pe care le citim?
cand incepem sa uitam lectiile din citatele profunde pe care le colectionam?
cand incepem sa privim cu ochi critici (sau cinici?) comediile-romantice?
cand incetam sa mai privim in jurul nostru cu ochii mari?

cand si cum si de ce ne schimbam?
in timp, pe nesimtite, inevitabil.
ne trezim intr-o zi ca poeziile noastre de la 14 ani ni se par
prea…. copilaros-patetice 🙂
si nu stim daca sa zambim sau sa ne intristam la gandul asta.

Foto de aici.





Un Craciun in clisee

29 12 2009

Brad in casa si zapada afara

Globuri si clopotei

Decoratiuni si cadouri

Vin si prajituri

Si-o pisica! 😉

Caldura si intimitate. Zambete si rasfat. Copilarii. Timp.





Varste

25 11 2009
Foto de aici.
   
Imi dau seama, uneori, ca nu reusesc sa imi constientizez varsta, acest 26 pluteste in deriva in jurul meu, iar eu nu pot sa mi-l apropii. Nu e al meu, nu il simt. Desi sunt luni de zile de cand mi-a fost atribuit. Intru din cand in cand pe conturi parasite de netlog, facebook sau myspace si gasesc aceste cifre insotindu-mi numele si am senzatia ca am nimerit gresit. 🙂 Eu, 26 de ani? Nu mi-i simt.
 
Sunt varste la care eu raman blocata. Anii trec, varsta pe care o simt nu se schimba. Am avut 17 ani timp de 6 ani! 😆 Norocoasa am mai fost. Am tinut, mai degraba instinctiv decat constient, de aceasta varsta. Imi placea copilaria inca aproape, naivitatea, dramatismele, intensitatea. Poate lipsa de responsabilitate, desi eu prefer sa ii spun lipsa de griji. Independenta, libertate. Si alte cuvinte insirate in 17 ani infinit.  Frumoasa varsta. Am trait-o si am savurat-o pe de-a-ntregul.
 
Si apoi, dintr-o data, la cateva luni bune dupa ce i-am implinit, i-am si simtit: 23 de ani. 🙂 Schimbarea a venit in cel mai firesc mod, desi usor brusc. I-am descoperit, i-am primit cu entuziasm, i-am constientizat. O dulce si lenta maturizare, incredere noua in propriile puteri, responsabilitatile privite ca pe o dovada de putere, nu ca pe o corvoada, constientizarea tuturor lucrurilor pe care EU le pot face, viitor deschis. Frumoasa varsta si aceasta. Descoperirea drumului tau. La 17 ani zburzi dintr-o parte in alta a drumului, alergi cat si unde vrei, faci popas cand ai obosit. La 23 de ani, vezi drumul si stii ca e al tau si mergi increzator pe el, drept inainte.
 
Acum… ratacesc usor confuza in aceasta maturitate care se insinueaza, fara sa-mi dea prea multe optiuni. Simt ca las in urma 23-ul, cu ale lui vise marete, cu acea speranta/incredere care acum incepe sa imi para nejustificata. Nu ma transform intr-o cinica, niciodata nu voi fi, dar cateva accente sunt acolo, prezente. Si devin tot mai evidente. Lucrurile incep sa-mi para rigide; unde e flexibilitatea si inconstanta viselor naive? Aceasta realitate, pe care la 17 ani o renegam, incepe sa-mi devina singurul decor.
 
Nu stiu ce urmeaza. Nu vreau sa traiesc intr-o lume lipsita de vise, tin cu dintii de ale mele. Dar diferenta este ca: acum vad clar distanta dintre realitate si vise, pe cand la 17, si chiar la 23, acestea erau amestecate.
 
Recitind, imi pare cam trist ce am scris. Nu e asa, nu e tristete. E doar o constatare a lucrurilor care se schimba. A varstelor care definesc. Astept si eu acum noua varsta care sa ma defineasca. 🙂