Let it sink in

18 04 2012

M-am saturat sa doar trec totul in revista. Si sa lipesc – lucrurilor, persoanelor, momentelor – eticheta potrivita si sa le asez in sertarul rezervat.

Vreau profunzime, adancime, explorare.

Nu mai vreau sa consider ca stiu totul, vreau sa imi dau voie sa descopar totul.

Vreau sa las, macar putin, cinismul acesta deoparte si sa imi permit sa ma las sa fiu surprinsa.

Anunțuri




Despre maturizari

5 11 2010
Eu nu cred in bilanturi la implinirea varstei de x ani. Cum nu cred nici in rezolutii de Anul Nou. Dar le fac pe amundoua. :)) Si cred ca fiecare la face – chiar daca nu cu hartie in fata si cu liste numerotate. Dar, la un anumit nivel vor exista intotdeauna gandurile acelea: ce am facut pana acum? cum m-am schimbat? incotro ma indrept? ce imi doresc? Si etc.
Asa ca, inevitabil, acum vreo 3 luni scriam:
Eu fac maine 27 de ani
wow!
that’s a lot
acum vreo 10 ani, cand scrap-uiam de zor la scrapbook-urile mele, cu greu imi putea imagina varsta asta
cred ca nu mi-am imaginat-o cu adevarat niciodata
pur si simplu, a inceput sa mi se intample
m-a ajuns din urma, sau eu pe ea
am pasit usor dintr-o lume de vise intr-o de concretati
de lucruri cu contur dur, nu pufos,
de treziri dimineata si mers la servici, nu de lenevit in pat si in fata calculatorului
de responsabilitati, nu de ascunderi in spatele degetului

Nu stiu cum pare insiruirea asta antagonica. Poate dezechilibrata. Depinde de fiecare in ce parte vede ca se inclina balanta. Pentru mine este, insa, cam la mijloc. Poate in zilele grele de la servici, inclina spre ascuns sub plapuma… 🙂 Dar, cum observasem inca de acum vreo 2 ani, au inceput sa fie tot mai rare accesele de ‘Cine sunt oamenii astia mari si ce vor de la mine?’ :)) 

Oricum, in astia 2 ani multe s-au schimbat – si multe am invatat. Astfel incat pot spune acum ca ma simt – de multe ori – femeie. Chiar daca sunt eu mai copilaroasa uneori, chiar daca inca mai vreau sa visez, chiar daca mai scriu uneori despre mine in pagini virtuale, devin incet incet adult. Cu griji de intretinere si de cumparat paine, cum ma temeam. :)) Dar stii ce? Nu-i asa rau! 🙂 Mai ales ca il am pe el alaturi. Si impartim si grijile de bani, si mersul la piata si facut baie si visat la excursii exotice, si vazut filme si tot. Ma simt iubita si iubesc si asta e micul paradis de tanar adult, nu? 🙂

Poate ca de cele mai multe ori, fericirea e mica. Pitita intr-un coltisor. Nebagata in seama. Discreta. Dar e mereu acolo. Chiar daca nu o chem, spunand tot timpul ‘sunt fericita’. Dar sunt. In substrat. Sub piele. In spatele genelor. Adanc, in piept. Sunt. De aici porneste totul. De la aceasta fericire mica si discreta si atotcuprinzatoare. Atotsustinatoare.

Eu nu cred in mid-life crisis. (Desi aud cinicile soptind: ‘Sa te vad la 30 de ani’ :)) ) Dar nu, nu cred nici in criza de 30. Cred in schimb in maturizare inevitabila si – totusi – frumoasa. In transformare. In devenire. Sunt pasi care se fac, unul dupa altul. Fericire simpla de copil, Joaca fara griji; Razvratire si Nebunie de adolescent; Libertate si Entuziasm si Energie de 18-20 de ani; Personalitate si Usoara Aroganta de 24-25; apoi – cred eu – Regasire. 

Vin toate, la timpul lor. Impacarea cu tine insati, cum iti doreai. Responsabilitatile, de care pana acum fugeai. Iubirea, asa cum o visai. Stabilitatea, care pana acum nu te preocupa. Orizontul se largeste. Intuitiv, inevitabil. E o crestere aproape palpabila. Si e important sa te bucuri de ea.





Let’s Do It!

10 10 2010
Eu sunt o entuziasta. Asa, in sinea mea si doar in zilele senine. 🙂 Dar sunt. Am fost mai mult, acum sunt mai putin, dar sunt.
Imi amintesc, eram unul dintre tinerii cu initiative si cu sperante si mai ales cu incredere. Lumea poate fi schimbata, si noi putem! – spuneam. Poate ca spuneam chiar ‘Noi trebuie, e datoria noastra!’. Si ne adunam si ne mobilizam si reuseam: una-alta, chestii minore gen: adunat jucarii pentru copii, adunat hartie, (sau – mai placut: mers in excursii, facut galerie pentru echipa de handbal, etc. 🙂 ) Erau vremuri mai simple 😛
Timpul si ochii din ce in ce mai deschisi m-au transformat insa din clasicul copil-adolescent entuziast in clasicul adult: comod, cinic, obosit. Si culmea:
  • tocmai acum ziarele, blogurile si lumea intreaga e plina de Entuziasm si Initiative si Let’s Do It-uri pe care le-as fi venerat cu vreo doi-trei ani in urma
  • tocmai acum reciclarea a luat un avant pe care acum vreo 8 ani aveam impresia ca il doresc doar eu
  • tocmai acum cand as avea toate conditiile sa voluntariez pana nu mai pot… Reactia mea este de cele mai multe ori: Meh! 😦

De ce?, m-am intrebat putin suparata cand am observat prima oara. De ce? – n-am inteles in prima secunda. Dar apoi, raspunsurile au venit in avalansa:

  • Probabil dezamagirea de a-ti da seama ca totusi, esti prea mic pentru a face ceva care sa conteze cu adevarat
  • Probabil realizarea ca un om nu poate schimba o lume, si nici 500 de oameni nu pot schimba modul de a gandi si de a actiona al celorlalti 210.000 de locuitori ai orasului
  • Probabil revelatia faptului ca nu prea ai cui sa ii vorbesti si ca mesajul se opreste la tine si la cei cativa prieteni care oricum iti impartaseau parerile
  • Probabil intelegerea ca oricum, ceva ce faci o data pe an, cu oricata mediatizare, n-are cum sa conteze prea mult.

Asa ca astazi raspund Meh! la orice Let’s Do It! Pentru ca am obosit sa incerc sa schimb ceva ce mi-e tot mai evident ca nu poate fi schimbat. Pentru ca ma frustreaza intr-o oarecare masura aceste Initiative in care vad acum doar un entuziasm sec sau bolnavicios. Pentru ca oricum, de mult am ajuns sa cred ca orice schimbare si orice initiativa tine de responsabilitate individuala, si nu de campanii puternice de marketing si de spirit de turma.

Asa ca imi pastrez entuziasmul pentru mine si mi-l diluez intr-un mod de viata care sa ma faca sa ma simt confortabil cu mine insumi. Imi asum responsabilitatile individuale ca pe concluzii la care am ajuns si pe care mi le-am catalogat ca guide-lines de comportament. Iar cauzele pentru care odata consideram ca merita sa ma lupt cu morile de vant mi le-am transformat in principii cuminti pe care le respect in bucatica mea de lume.





La mall

8 09 2010
afara soarele apune portocaliu
inauntru luminile se aprind multicolore
roti de carucioare scartie impinse pe podele stralucitoare
bip bip bip – casele de marcat par si ele obosite
nu chiar ca fetele care le manevreaza, totusi

cifre se deseneaza mari pe geamuri
urmate de %
reduceri! intelegi ce inseamna asta!?
totul va fi mult mai usor de-acum incolo…

oamenii zambitori din afise te fac sa crezi ca ai nevoie de un telefon nou
oamenii care trec pe langa ele privind in pamant te fac sa crezi ca nimic nu-ti foloseste la nimic
copii zambesc; ei au nevoie de o acadea sau de un balon colorat
doar de atat
indragostitii isi impart inghetata si bataile inimii la doi
timpul de aici trece si el, in paralel cu cel de afara

aici e inca lumina, afara e deja intuneric





To add or not to add

25 08 2010

Eu ma simt destul de comod in mediul virtual. (Spre deosebire de altii… 🙂 ). Am ceva conturi, am ceva activitate si destul de multa experienta in navigarea pe internet (cum se scria inainte in cv-uri 🙂 ). Valsez cu usurinta printre informatiile inutile si merg direct la tinta, cand caut ceva; inchid fara sa clipesc pop-up-urile si site-urile incarcate de reclame. Si le ocolesc data viitoare! Blogurile citite mi le selectez cu atentie si nu ezit sa renunt la vreunul daca nu mai prezinta interes pentru mine. Prietenii reali ii vizitez din cand in cand pe pagini virtuale, dar nu le iau la rasfoit toate conturile. (Nu sunt o stalkeritza 😛 ). Pot spune, deci, ca stiu cum sa abordez internetul si socializarea virtuala.

Totusi, ceva ma pune si pe mine in incurcatura. Primesc, ca toata lumea, cereri de prietenie de la alti useri pe diversele conturi pe care le am. Ma voi opri la un exemplu care imi ofera si grad de comparatie: Cinemagia.

Pentru cine nu stie, e un site de filme: votezi, notezi, comentezi. Afli lucruri noi, citesti ce scriu altii, te minunezi, etc. 🙂 Si din cand in cand primesti si cereri de prietenie de la oameni care au votat cu 10 un film caruia eu i-am dat 4. Sau mai rau, care voteaza toate filmele cu 10. Why oh Why si What oh What ar trebui eu sa fac in situatia asta?

Eu inteleg socializarea virtuala asa cum o inteleg si pe cea reala. Ii cauti si ti-i faci prieteni pe cei cu care semeni. Nu spun: tras la indigo; desigur – diferentele atrag si intriga. Dar cand e vorba de scari de valori total diferite… Cam pana aici merge capacitatea mea de intelegere.

De ce vor oamenii sa isi faca prieteni virtuali? Asta daca trec mai departe de add as a friend si chiar poarta o discutie cu cel ‘dorit’ de prieten. Nu stiu si nu vreau sa dau definitii cu caracter general, ma limitez la propria persoana. Eu apas pe Add in urmatoarele situatii:

  • I-am rasfoit lista cu filme preferate si avem gusturi asemanatoare
  • Am citit mai multe review-uri interesante scrise de respectivul
  • Il/o cunosc si ma astept la recomandari bune

Cam aceleasi motive sunt valabile si pentru alte site-uri: last fm, etc.

Recunosc, si eu trec doar rareori dincolo de gestul de a adauga pe cineva la lista de prieteni. Chiar nu simt nevoie sa comunic mai mult cu persoana respectiva (in general, exista si unele exceptii). Ii tin in lista de prieteni pentru future references si intru din cand in cand pe pagina lor sa vad ce filme au mai vazut, ce au mai scris, etc. Am I wrong? :))

Lucrurile sunt, deci, simple cand aleg eu pe cine sa adaug. Dar cand primesc o cerere de prietenie de la cineva cu care sunt compatibila 34% (conform Cinemagia), nu pot sa nu ma intreb care or fi motivele lui/ei. Nu gasesc niciunul evident. Poate doar dorinta de a castiga o medalie, dar asta e deja…  hmm…

Asa ca, in momentul ala ma revolt! Zic: nu vreau sa am de-a face cu tipul/tipa asta! De ce as vrea sa dau add, nu am nici cel mai mic interes fata de persoana aceasta! Si tot asa 🙂 Pentru ca peste cateva secunde sa zic: Hei, e doar un add, care-i problema? Accepta-l pe saracul om pe lista ta de prieteni, daca tot s-a obosit sa iti ceara o prietenie virtuala. 🙂 E doar un click, pana la urma.

P.S. Inca nu a scris nimeni o carte de eticheta virtuala? 🙂





Sunt Anti

15 07 2010

Cred despre mine ca sunt o persoana destul de pozitiva, in general. In gandire, in actiuni si in sentimente. Ura, de exemplu, nu este un sentiment cu care sa imi poluez fiinta. In parte si pentru ca acest sentiment e destul de pretentios; iti pretinde mult devotament si iti consuma timp si energie.

Totusi, exista cateva lucruri impotriva carora ma pronunt destul de vehement. Asadar, sunt ANTI:

– TV. Mai precis, ceea ce inseamna televiziunea romaneasca. Nu e vorba ca e circ (si doar circ – de la stiri, la mondenitati, la dezbateri politice). Dar e facuta fara cel mai mic respect fata de spectator, care este atat de subestimat! Eu sunt sigura ca, daca s-ar incerca o alternativa a macar unui program de calitate – se vor gasi destui adepti. Pana atunci, ocolesc cu incapatanare Tv, ca si radiourile si presa scrisa (cu exceptia catorva reviste). Asta, pentru un absolvent de Jurnalism, mi se pare foarte trist.

– Mondenitati. Cumva ca o consecinta a ceea ce am scris mai sus, sunt foarte mandra de mine ca nu pot asocia un nume de ‘vedeta’ cu fata ei sau cu diverse fapte/declaratii. (Exceptie e Bianca Dragusanu – pe ea n-am reusit sa o evit. 😦 )

– Manele la maxim in spatii publice. Ok, eu sunt anti manele in general, dar fiecare are dreptul sa asculte ce vrea. Dar, va rog, in spatiul vostru personal! S-au inventat si casti, mai nou!

– Aruncarea gunoiului pe strada. Pe bune, e chiar atat de greu? Mergi inca 5 metri si vei gasi un cos, iti promit eu!

– Violenta impotriva animalelor. Alt motiv decat rautate nu vad pentru asta.

– Maidanezi. Si cei care ii protejeaza. Nu ma intelegeti gresit, imi plac cateii, dar sa ii ingrijesti si sa ii tii in haita pe langa bloc nu stiu cui face bine…

– Credite la banci. Din principiu.

– Politica. Am fost a-politica, acum sunt anti-politica. Asta pentru ca – desi am fost si eu ‘tanar entuziast’ – am fost dezamagita treptat de oricine/orice. Acum sunt resemnata; nu simt ca as putea avea ceva de spus pentru a ajuta la o schimbare in bine, iar de persoane pe care sa le investesc cu incredere, ce sa mai spun..

– Birocratie. Ma enerveaza si ma oboseste foarte mult sa fac orice hartie in 3 exemplare si sa pastrez sertare intregi de dosare. Nu mai spun de procedura supar complicata de a obtine un document oficial; o combinatie de nervi-cozi-spaga-absurditate.

– Limbajul de mess, sau mai rau, de haifaiv. Sigur, mai folosesc si eu un k in loc de ca si un ms in loc de multumesc, dar de la asta si pana la kt d sooper ejdy u, e un drum lung, pe care eu n-am niciun gand sa il parcurg.

– Coca  Cola/Pepsi. Why, oh why ai vrea sa iti bombardezi stomacul cu asa ceva?

– Daca mai imi amintesc ceva, o sa completez lista. Ce mai merita sa fii anti- zilele astea? 🙂





Non-comunicarea

25 03 2010

Am o problema cu trendurile (tendintele). Mi se par foarte… constrangatoare!

  • Aceasta este directia in care se indreapta lumea! (Aceasta, nu alta!)
  • Acestea sunt tendintele primavara-vara 2010! (S-a hotarat, gata!)

Inscrie-te in trend!

De la globalizare incoace, totul este universal. Comunicarea, draga de ea, e printre primele la apel: Everybody blog!

Mai nou, un studiu arata ca micro-bloggingul a devenit mult mai popular decat demodatul blog. Si daca asta e trendul, atunci: Everybody tweet!

Este micro-comunicarea ceva rau? Raspunsul este intre extreme. Nu e nimic rau in simplificare si sintetizare. As putea gasi insa negativul din fragmentare. O idee expusa in forma cea mai simpla poate fi cu atat mai valoroasa. O idee limitata de numarul de caracatere tinde insa spre trunchierea mesajului, cauzand dificultati mari in descifrarea acestuia si, intr-un final, se ajunge la non-comunicare.

„Adevarata hiba a secolului nostru” – ca sa folosesc o expresie in trend – este insasi non-comunicarea. Spui ceva, dar de fapt nu spui nimic. Mesajul este limitat, scopul neclar, destinatarul nedefinit. Twitter-ul e plin de ciripituri si reciripituri cu link-uri de funny vids, funny pics si etc. Deja non-comunicarea se transforma in non-informatie.

Exemplu extrem: Dincolo de lumea virtuala, daca te plimbi jumatate de ora pe o strada si ii spui fiecarei persoane intalnite: „E frumos azi afara.” – Ai comunicat ceva? Ai transmis vreo informatie utila? Nu.
(Exceptie: Daca afara ploua si tu zici ca e soare, transmiti informatia ca esti putin nebun 😛 )

Si lucrurile merg mai departe:

  • Filmele sunt transe la indigo (Pocahontas = Avatar) (Se pare ca de la indigo li se trage na’avi-lor culoarea albastra 😛 )
  • Un succes devine magnet pentru sequel sau prequel (Ideea principala putin dezvoltate – nu prea mult, ca poate mai ramane si pentru partea a treia)
  • Melodiile – cel putin cele romanesti – sunt i-den-ti-ce. Ca si cei care le canta, de altfel. Ba, mie mi-e destul de greu sa fac diferenta si intre Lady Gaga si Anda Adam. In plus, exista vreo melodie romaneasca din ‘noul stil’ care sa transmita ceva? Chica Bomb a lui Dan Balan mi se pare cel mai bun prost potrivit exemplu.
  • Bloggeri ‘mari’ abordeaza si ei aceleasi si aceleasi subiecte; daca ai citit un articol, le-ai citit pe toate.

De fapt, in abundenta non-informatiei, o informatie adevarata aparuta va fi asaltata si devorata imediat de toate canalele de comunicare. (Informatie adevarata presupunand: noutate, utilitate, sa fie atragatoare, interesanta, importanta). Insa, oarecum surprinzator, rezultatul supra-saturarii canalelor cu aceeasi informatie, discutata, analizata, concluzionata, si din nou – este chiar reducerea acesteia la banal. Perisabiliatate este pe fast-forward. Si ceea ce a fost informatie pretioasa pentru cateva clipe devine, iata – non-informatie.

Paradoxal, in epoca informatiei, mie mi se pare ca tot mai rar ma intalnesc cu aceasta. Pe cararile internetului se gaseste tot mai des neinteresantul, neimportantul, inutilul. Poate de aceea, cand descopar ceva atragator, interesant, nou, sunt si eu mult mai entuziasmata! Informatia a devenit o raritate, si eu o pretuiesc ca atare.

Mici descoperiri pretuite in ultimul timp:

https://ammelie.files.wordpress.com/2010/03/01-morning-sun-robbie-williams.doc