De-a v-ati ascunselea cu timpul

21 03 2012

Iar ma cert cu timpul! Ba e prea mult, ba prea putin! Poate sunt si eu cam pretentioasa, dar adevarul este ca si el parca o face inadins: momentele de rutina si cele de stres la puterea n trec cu viteza melcului, iar cele de rasfat si leneveala abia le prind pe radar. Si zau ca nu-mi mai vine sa inteleg conceptul de relativitate.

Mi-am dat seama de curand ca timpul este cel care face diferenta intre adult si copil. Nu timpul care trece, ci timpul care exista in jurul tau. Cand esti copil ai tot timpul din lume; cand esti adult nu ai timp de nimic.

Si blogul asta parasit e tot efectul timpului. A fost maturat si scuturat bine de tot! Nu mai este o voce, este un ecou.

Ce mai e de spus? Ca tanjesc dupa o zi fara ceasuri si un weekend fara sfarsit? Sunt de o naivitate exemplara!

Si mai si incerc sa fiu ordonata si sa aduc totul la cel mai mic numitor comun, cand eu de fapt vreau doar sa fiu de o dezorganizare exrema. Si neserioasa, zau!

Oh well…  macar e primavara…

 





Varste

17 11 2010

Foto de aici.

Am primit de la Flori o leapsa nostalgica si profunda. M-am gandit, am refuzat sa deschid jurnale prafuite, mi-am invartit amintirile pe degete si iata ce amprente au lasat anii care au trecut.

La 3-4 ani eram mica, blonda, creata si fericita. Locuiam la tara cu bunicii mei si eram dusa la gradinita pe bicicleta, in geanta de postas a lui tataia. Spuneam poezii cu ratuste si imi placeau cuvintele cu ce si ci. Mami venea in vizita si avea un parfum numai al ei, pe care si azi il simt cand mai ma duc pe la tara si vine si ea.

La 5-6 ani eram la fel de blonda, dar mai degraba ciufulita decat creata. Mamaia ma tundea punk si iarna ma imbraca pana in dinti. Dansam brasoveanca cu un baiat blond care era ‘prietenul meu’ si cam faceam pe sefa cu el. Invatasem deja sa citesc si stiam sute de poezii pe de rost. Povestile se inventau singure in jurul meu si lumea era un loc imens pe care ma pregateam sa il descopar.

La 7-8 ani incepusem scoala. Imi amintesc prima zi in fiecare detaliu. Uniforma mea, ploaia usoara, mirosul diminetii, cimentul din curtea scolii si frunzele cazute, invatatoarea mea, cartile, colegul de care m-am indragostit cu toata puterea inimii mele de copil in acea prima zi. Eram mica si priveam lumea cu ochii mari. Multe lucruri imi pareau grele, dar stiam cu sa le fac usoare. Cei 4 pereti ai casei ma sufocau, aveam nevoie de aer, aventuri si prieteni.

La 9-10 ani aveam locul meu mic in lumea aceea mare. Citeam, ma jucam, visam si eram fericita cu naivitate de copil. Luam premii intai si imi placea scoala. Descopeream si eram fascinata.

La 11-12 ani iubeam sau visam o iubire si sufeream, cumva molcom, ca el nu ma iubea. Scriam poezii cu pixul rosu in jurnale colorate. Eram visatoare si romantica. Eram inca mica.

La 13-14 ani eram deja mare. Ma transformasem. Aveam toate orizonturile deschise. Stiam mai multe ca oricand, aveam mai multi prieteni ca oricand si ma distram mai ceva decat cand eram copil fara griji. Imi descopeream pasiuni in muzica, scris, filme.

La 15-16 ani aveam prieteni noi, liceul era un teren favorabil. Dansam ca o nebuna prin discoteci, eram rebela si traiam in lumea mea. Lumea noastra, de fapt, in care se intampla tot timpul cate ceva, dramele erau intense, fericirile si mai si, iubirile se aprindeau si se stingeau cu repeziciune, dar ardeau intens.

La 16-17 ani iubeam pentru prima data cu adevarat. Iubeam cu delicatete si cu incapatanare, cu disperare si cu cruzime. Frangeam inimi si mi se frangea inima. Ma schimbam, vedem lucrurile altfel, lumea capata profunzime. Invatam. Capatasem foarte multa incredere in mine; puteam sa fac orice doream, lumea imi era la picioare.

La 18-19 ani am terminat liceul si am intrat la facultate. Eram trista. Traiam in mare masura in trecut, inca sufeream pentru iubirea pierduta, ma invinovateam si nu reuseam sa trec peste. Prezentul imi oferea mai multe decat oricand, as fi putut fi atat de usor fericita! Dar nu puteam. Plangeam mult si eram singura. Nu gaseam nicaieri nici macar un umar pe care sa ma sprijin. Nici pentru cautari nu mai aveam putere.

La 20-21 de ani m-am schimbat din nou. Sau am inceput sa ma schimb. M-am scuturat de trecut si am facut pasii necesari pentru a merge mai departe. O noua facultate, noi prieteni, o noua atitudine. Imi descopeream alte pasiuni. Teatru, alt gen de muzica, fotografia, calatoriile. Traiam pentru mine si prin mine. Eram in mare masura egoista, dar eram fericita, in acel fel cumva inchis. In acelasi fel iubeam: inchis, retinut. Iubeam atat cat era nevoie, nu mai mult. Eram iubita la fel. Greseam amundoi, desigur, dar acea iubire era doar un pas.

La 22-23 de ani eram in ultimii ani de facultate. Gaseam placere in studierea cursurilor si imi regasisem o ambitie de mult uitata. Ma mandream ca imi era usor sa invat si ma atragea ceeea ce invatam, intr-o oarecare masura. Am facut inca un pas pe care de mult vreme ezitam sa-l fac: m-am angajat. Eram bine, eram fericita, si incepeam sa ma deschid spre lume intr-un fel in care n-o facusem pana atunci. Ma acceptam pe mine si ii acceptam pe toti ceilalti.

La 24-25 de ani simteam ca ajunsesem unde trebuia. Imi gasisem locul in lume si in mine. Nu asteptam si nu cautam nimic. Mi-era bine.

Acum, la 26-27 de ani mi-e si mai bine. Am gasit, fara sa caut, iubirea care chiar aseaza toate lucrurile la locul lor. Sunt mai fericita decat mi-as fi putut inchipui si lumea cea mai frumoasa e lumea noastra. Parca toate intrebarile si-au gasit raspuns sau pur si simplu nu mai sunt importante. Mi-e bine.

Concluzii?

  • Fiecare varsta are farmecul ei si sunt sigura ca m-am incadrat la fix in stereotipiile fiecarei etape. Dar asta mi se pare ceva frumos.
  • Sunt persoane care isi lasa amprenta asupra ta pentru totdeauna si altele cu care doar te ‘intersectezi’ la un moment dat si timpul le incetoseaza fara mila.
  • Regretele? Timpul – si viata traita frumos – le estompeaza pana raman din ele doar zambete usor amare, abia schitate.
  • Multi dintre pasii facuti sunt uitati, dar toti te-au adus unde esti.

Mi-e putin ciudat sa dau leapsa asta mai departe, mi se pare prea personala. Dar daca cineva trece pe aici, si ar vrea sa o preia, nu ma supar. 🙂





Despre maturizari

5 11 2010
Eu nu cred in bilanturi la implinirea varstei de x ani. Cum nu cred nici in rezolutii de Anul Nou. Dar le fac pe amundoua. :)) Si cred ca fiecare la face – chiar daca nu cu hartie in fata si cu liste numerotate. Dar, la un anumit nivel vor exista intotdeauna gandurile acelea: ce am facut pana acum? cum m-am schimbat? incotro ma indrept? ce imi doresc? Si etc.
Asa ca, inevitabil, acum vreo 3 luni scriam:
Eu fac maine 27 de ani
wow!
that’s a lot
acum vreo 10 ani, cand scrap-uiam de zor la scrapbook-urile mele, cu greu imi putea imagina varsta asta
cred ca nu mi-am imaginat-o cu adevarat niciodata
pur si simplu, a inceput sa mi se intample
m-a ajuns din urma, sau eu pe ea
am pasit usor dintr-o lume de vise intr-o de concretati
de lucruri cu contur dur, nu pufos,
de treziri dimineata si mers la servici, nu de lenevit in pat si in fata calculatorului
de responsabilitati, nu de ascunderi in spatele degetului

Nu stiu cum pare insiruirea asta antagonica. Poate dezechilibrata. Depinde de fiecare in ce parte vede ca se inclina balanta. Pentru mine este, insa, cam la mijloc. Poate in zilele grele de la servici, inclina spre ascuns sub plapuma… 🙂 Dar, cum observasem inca de acum vreo 2 ani, au inceput sa fie tot mai rare accesele de ‘Cine sunt oamenii astia mari si ce vor de la mine?’ :)) 

Oricum, in astia 2 ani multe s-au schimbat – si multe am invatat. Astfel incat pot spune acum ca ma simt – de multe ori – femeie. Chiar daca sunt eu mai copilaroasa uneori, chiar daca inca mai vreau sa visez, chiar daca mai scriu uneori despre mine in pagini virtuale, devin incet incet adult. Cu griji de intretinere si de cumparat paine, cum ma temeam. :)) Dar stii ce? Nu-i asa rau! 🙂 Mai ales ca il am pe el alaturi. Si impartim si grijile de bani, si mersul la piata si facut baie si visat la excursii exotice, si vazut filme si tot. Ma simt iubita si iubesc si asta e micul paradis de tanar adult, nu? 🙂

Poate ca de cele mai multe ori, fericirea e mica. Pitita intr-un coltisor. Nebagata in seama. Discreta. Dar e mereu acolo. Chiar daca nu o chem, spunand tot timpul ‘sunt fericita’. Dar sunt. In substrat. Sub piele. In spatele genelor. Adanc, in piept. Sunt. De aici porneste totul. De la aceasta fericire mica si discreta si atotcuprinzatoare. Atotsustinatoare.

Eu nu cred in mid-life crisis. (Desi aud cinicile soptind: ‘Sa te vad la 30 de ani’ :)) ) Dar nu, nu cred nici in criza de 30. Cred in schimb in maturizare inevitabila si – totusi – frumoasa. In transformare. In devenire. Sunt pasi care se fac, unul dupa altul. Fericire simpla de copil, Joaca fara griji; Razvratire si Nebunie de adolescent; Libertate si Entuziasm si Energie de 18-20 de ani; Personalitate si Usoara Aroganta de 24-25; apoi – cred eu – Regasire. 

Vin toate, la timpul lor. Impacarea cu tine insati, cum iti doreai. Responsabilitatile, de care pana acum fugeai. Iubirea, asa cum o visai. Stabilitatea, care pana acum nu te preocupa. Orizontul se largeste. Intuitiv, inevitabil. E o crestere aproape palpabila. Si e important sa te bucuri de ea.





Crestem

6 10 2010
Foto de aici.
Crestem.
Ne schimbam, lasam in urma locuri, ne indepartam de oameni. Uitam nume care inainte ne erau centrul universului, uitam fete pe care le vedeam zi de zi si le visam noapte de noapte. Peste toate se aseaza ceata timpului trecut.

Crestem.
Ne raman mici locuri care ne pareau castele. Ne miscam prin casa copilariei noastre si ne simtim apasati de pereti. Oare cum incapeam sa ne ascundem in debaraua aceea? Chiar atat de mic era biroul meu? Ne miscam, privim, si recunoastem obiecte care ne-au fost dragi. Uite masuta si scaunelele la care croiam rochite pentru papusi. Uite cuierul unde am ascuns odata un pui de vrebie gasit prin iarba. Uite bibeloul pe care l-am ciobit cand jucam volei cu pernele. Si unde o fi oare catelul meu de plus gri cu un singur ochi?

Crestem.
Toate sunt dintr-un timp atat de vechi, incat ne e mai apropiata aminterea amintirii lor. Si ne sunt dragi doar pentru ca ne-au fost dragi odata. Si ne e dor de ele pentru ca ne e dor de noi insine. Pentru ca noi crestem si lasam in urma obiecte, locuri si oameni. Pentru ca noi crestem si lasam in urma cate putin din noi.




Cum ma schimba toamna

2 10 2010



Foto de aici.

toamna ma schimba
incepe prin a-si strecura razele de soare caldute
printre draperii
si imi schimba culoarea peretilor
in galben

apoi, subtil, dar insistent
imi scoate din sifonier mai intai o esarfa,
mai apoi un sacou
apoi o bluza pufoasa si mov
iar cand prinde curaj,
ma trimite, autoritara, sa-mi cumpar pantofi

Cand dorm, imi umbla in playlist. Si uite asa ma trezesc invadata de Norah Jones si Rod Stewart si Sting. Imi trece pe lista de lecturi tot si tot mai multe carti, iar cand protestez ca imi scurteaza zilele se face ca nu m-aude. Serile de weekend, ma tine in casa si imi pune film dupa film. Iar daca am fost cuminte, imi cumpara bilete la teatru. 🙂

Dar imi place sa locuiesc cu ea, chiar daca ne mai impiedicam una de alta prin casa. Cand aveam vara in chirie, avea mai multa libertate de miscare. Toamna insa e mai restrictiva. Imi interzice multe lucruri: sa stau la terase cu o limonada rece, sa port rochita mea albastra, sa-mi fie dor de mare (‘N-are rost’, imi spune.). Imi fura timpul si ascunde de mine cerul albastru. O suspectez ca e geloasa pe relatia mea cu vara. 😛

Dar o inteleg, si stiu ca asa este ea… E rece, posesiva si cu toane. Imbufnata mai tot timpul. Dar o accept asa cum este, ce sa fac? Plus, ca uneori ma recompenseaza cu zile atat de stralucitoare, incat ii iert toate pacatele. Si da, imi si daruieste multe lucruri:

– cand ma ciupeste rece de obraji dimineata si cand isi incurca vantul in parul meu, ma face sa ma simt din nou copil.
– cand parfumeaza aerul cu negura si fum, imi aduce aminte de o seara din alta lume, de o imbratisare care poate topi si naste lacrimi in acelasi timp.
– cand este aurie si calda, imi daruieste leagane vechi si esarfe colorate.
– cand zilele sunt reci si ploioase, ne pierdem amundoua intre paginile unei carti.
– imi fura timpul, dar imi dilata clipele.

Toamna imi daruieste multe lucruri, ma ademeneste si ma schimba. Ma face sa tac adanc si privesc departe, ma face sa-mi fie dor de vechi si sa caut poezii printre frunze galbene.

si incet incet
eu si toamna ne obisnuim
una cu alta
in ultimul timp, chiar
ii imprumut parfmul ei amar
fara sa ii mai cer voie





Un fel de poezie

12 03 2010

Momentan mi se pare ceva foarte poetic in filmulete realizate din lipirea unor snapshot-uri. Clipe unite. E un parfum al timpului, imi pare. Tarziu, lumina, umeri, alb, tacere, o singuratate dulce (sau poate doar confortabila).

Exemple:

Originally uploaded by kaitlin h

sau

Originally uploaded by lindsay gray*

Poate ca muzica se potriveste, dar mie imi place sa le ascult pe mute. Tacere.

Si un parfum de primavara.





Timpul

6 03 2010
….
Ideea de trecut pe mine ma cutremura. Intr-un sens bun. Cred.
Imi pare incredibl sa fi fost
Tu, sa fi fost cineva/altcineva
Mi-s dragi si comozi pasii vechi, mi-e dor de drumurile vechi
Desi, cumva le-am uitat.
Dar acel fel ciudat in care inca mi le amintesc ma fac sa ma cutremur.
Cand ma vad pe mine mica, in poze sau in mine, mi-e drag de mine.
Mi-e drag de mine ca de altcineva, ca de un pui de om pe care l-am cunoscut.
Cand stau la povesti cu prieteni vechi si ne amintim nebunii de adolescenti, devin usor invidioasa: mi-as fi dorit sa fac si eu nebuniile alea.
Si de fapt, eu le-am facut!
Doar ca eram alt eu
Ideea de timp care trece ma bulverseaza uneori:
Sunt eu cine mi-am imaginat ca voi fi?
Am fost eu asa cum imi amintesc ca am fost?
Voi fi cum sper, cum imi doresc, cum imi planuiesc?
Nu e o criza de personalitate, si nici una dubla-tripla dezvoltata.
Nu e nici lipsa nici surplus din aceasta.
Doar ca imi vad viata din straturi suprapuse.
Foite, exact ca la o ceapa, da da
Am fost, sunt si voi fi, desi mereu aceeasi, usor alta.
Ma voi uita, ma voi aminti, ma voi inventa si ma voi recompune.
Eu.
Timpul.