Where I belong

Mi-e dor de mare in doua feluri, de-a lungul anului.

Primul e dorul care ma cuprinde de obicei la sfarsit de septembrie. E un dor galben linistit si resemnat; stiu ca nu o voi revedea curand. Anul trecut am fost norocoasa: am vazut-o in octombrie, albastra si linistita, intr-o zi plina de soare si am vazut-o in noiembrie, verde si furioasa, in ziua in care la mare a plouat si in orasul lasat in urma a nins.

Si apoi e dorul ce se strecoara dureros la inceput de mai. E nerabdare, e vis adanc, e dor de prietenul vechi a carui revedere o simti aproape.

Si au fost acum 4 zile de mai. Zile in care m-am plimbat pe tarmurile ei, prin locuri pe unde n-am mai fost. Am vazut-o de la mamaia pana la Cap Aurora. I-am vazut fetele si i le-am prins in fotografii.

M-am intors de la mare acum 2 zile, cu imagini si amintiri si dor inca si mai mare de timp si nisip si valuri. Am adus cu mine:

– Marea si culorile ei

– Soarele, un rasarit, un apus, lumina prinsa in stropi de apa

– Flori multe, si mai ales iubitii mei maci

– Pescarusi, dintre care unul prins intr-o fotografie perfecta (pe care o public, sper, cu acordul autorului ;))

– Singuratatea impacata a unei plaje pustii

-Si dor mult mult de umeri ingropati in nisip si timp fara nume sau numere.