Nisip si zapada

Am chef sa scriu si ma enerveaza explorerul asta ca nu afiseaza site-urile cum trebuie. Am chef sa imi ingrop talpile si umerii in nisip ud si trebuie sa mai astept inca multe ore. Am chef sa petrec drumul cu mp3ul in urechi, in schimb o sa am doar handsfreeul de la cristi si radio. Am chef sa fac multe poze pe malul marii, in schimb o sa fac doar putine, probabil.

 

Asta pentru ca o sa plec singura si nu stiu daca o sa ma astepte cineva acolo.

 

Ma enerveaza si sunt trista, dar imi infig privirea in pamant si spun cu incapatanare: eu ma duc! Pentru ca mi-e dor de marea mea. Mi-e dor de o fericire. Asta e o fericire usoara. Sambata plec. Las totul in urma. Orasul, telefoanele, oamenii, cuvintele, tot. Va fi doar tacere, doar nisip si valuri, doar drum lung, doar eu, doar.

 

Nu stiu pana la urma daca vreau sa nu mai imi pese deloc sau vreau doar sa imi pese atat de mult incat durerea sa ma sfasie. E mereu vorba de sentimente si de intesitatea lor; si mai precis de inghesuiala care e in micul suflet al meu, am atat de multe sentimente, vechi si nearuncate, le pun straturi straturi, unele peste altele si apas pe ele, ca sa fac loc altora noi, folosite, nefolosite sau refolosite si uite asa imi fac eu rost in suflet de un munte de sentimente tasate bine, ca zapada, ceea ce ma ingrijoreaza putin, pentru ca am impresia ca zapada tasata aproape sigur creeaza avalanse. Nisip si zapada, mi le amestec in suflet, in cantitati egale cu vise de implinit.