Despre gusturi prea bine definite sau timp valoros

12 04 2011

Apropo de alternative, cred ca e clar pentru toata lumea ca traim in epoca in care totul ne e la indemana. Au trecut vremurile cand memoram playlist-ul de la MTV ca sa stim cand putem vedea videoclipul nostru preferat. Filmul de sambata seara de la ProTv este acum o vechitura pe care acum 10 ani o incercuiam in program si ii puneam trei semne de exclamare. Iar de carti, ce sa mai spunem, oferta este pentru toate gusturile si pentru toate buzunarele.

Diversitate + accesibilitate = love. Cu toate astea, sau poate ca efect inevitabil, am devenit pretentiosi. Ne place o melodie? O ascultam de 10-15 ori pe repeat si apoi trecem la urmatoarea fara regrete. Urmatoarea nu ne convinge in primele 20 de secunde? Exista butonul de next! Fara regrete.

Ne-am conturat gusturile cu marker gros si ne pricepem de minune sa sortam ce ne place de ce nu ne place. Intrebarea care imi vine in minte: mai sunt gusturile noastre flexibile? Sau poate nu atat de departe: mai avem rabdarea sa exploram putin mai mult ceea ce la prima vedere nu se incadreaza in gusturile noastre impecabile? Mai intoarcem la pagina 2 daca prima nu ne-a castigat?

Tot mai mult in jurul meu vad ca nu.
– Iti place Bob Marley?
– Meh, am asculatat o melodie o data si nu mi-a placut.
E suficient? Sunt suficiente 10 minute dintr-un film sa iei hotararea: te asezi mai comod in fotoliu sau il inchizi direct cu shift+delete?

Nu mai avem rabdare nici cu timpul, nici cu noi insine, nici cu ce am putea descoperi dincolo de aparente. Ne multumim sa punem eticheta ‘Nu-mi place’ si sa trecem la urmatoarea: carte, melodie, film, etc. Pentru ca urmatoarea ne asteapta chiar sub nasul nostru.

Vorbim aici de gusturi prea bine definite, recunoasterea din prima a calitatii sau poate chiar de snobism? Sau oare este doar o chestiune de timp valoros si de gestionarea acestuia… De ce sa pierd timpul cu ceva ce nu imi spune nimic? Interpretarile sunt cu siguranta chiar mai multe. Iar raspunsul este, ca intotdeauna, subiectiv.

Eu una sunt adepta lucrurilor duse pana la capat. Nu am abadonat niciodata o carte sau un film la jumatate sau mai devreme. Poate ca sunt si putin masochista 🙂 , pentru ca am rezistat si la cele mai groaznice experiente. (Vezi The Room). Dar asta doar pentru ca eu cred ca nu am dreptul sa spun ‘E un film prost’ daca nu l-am vazut pana la capat. Nu am dreptul sa spun ‘Nu mi-a placut Imparatul Mustelor’ decat daca am citit-o pe toata. Si etc.

Asta cred eu. Mi-ar placea insa sa stiu si ce credeti voi. Pana la ce pagina acordati credit unei carti? Cate sanse acordati unui film? Si re-vazutul sau re-cititul il luati vreodata in calcul?

Anunțuri




In aceasta primavara mohorata

6 04 2011

am tendinta de a reveni la ceva mai simplu. Sa ma debarasez de toate aceste lucruri inutile pe care le numesc cluster, in engleza, ca nu gasesc echivalent in romana. As vrea sa incerc o simplificare extrema, dar nu stiu de unde sa incep. Prea invalamasite sunt toate, si eu le las sa se adune… Cum imi e camera de dezordonata, cum mi-s sertarele de pline de hartii, asa mi-s si gandurile. Am senzatia ce sunt impinsa de la spate si eu tot incerc sa ma intorc, sa ma opresc, sa privesc in jurul meu, dar nu reusesc.

Inertia a devenit inamicul meu nr 1. Al tuturor, cred ca este, doar ca cei mai multi din jurul meu nu par sa constientizeze. Dar avem, cu totii, ora fixa la care ne trezim dimineata, de luni pana vineri/sambata, avem un serviciu la care ne indreptam ca roboti si unde, timp de 8 ore, rezolvam probleme, care desi sunt noi, nu par deloc diferite intre ele, raspundem la zeci de telefoane, trimitem sute de mail-uri si asteptam ziua de salariu. In week-end-uri iesim cu prietenii, bem o bere, radem, ne uitam la un film, si desi timpul asta e placut si relaxant, tot nu pot sa ma debarasez de senzatia de pilot automat.

Privesc pe fereastra si dau imbufnata vina pe vreme. Un soare stralucitor si temperaturi de peste 20 de grade ar crea cu siguranta o lentila de optimism prin care as privi la o lume ceva mai frumoasa.

Mai asteptam, mai asteptam, dar pana cand?





Traim in lumea lui ‘Sa nu mai stie nimeni’

15 02 2011
Se intampla oricui, din cand in cand, ceva frumos. Si nu ma refer neapart la ceva castigat, ci mai degraba muncit, obtinut, realizat. O vacanta frumoasa si scumpa, o renovare completa a apartamentului, o marire de salariu, etc. Si atunci cand lucrul frumos se intampla, prima reactie – chiar inainte de bucurie – este: ‘Sa nu cumva sa afle cineva!’
Nu inteleg aceasta secretomanie, aceasta teama de – banuiesc – gura lumii. Oamenii se tem de invidie, de ‘vorbit pe la spate’, chiar de blesteme – am auzit!
‘De ce sa stie toata lumea ca eu plec in vacanta la 5* in Turcia?’ – De ce sa nu stie? ma intreb eu. Ce e rau intr-asta? A da, daca ai jefuit o banca ca sa faci rost de bani, atunci da – e chiar indicat sa tii secretul! 🙂 Dar asa, daca ai muncit pentru banii aceia, i-ai pus deoparte si ai hotarat ca o vacanta de lux e cel mai bun mod de ai cheltui – are cineva drept sa te judece? ‘Nu, dar tot o va face’ – va veni raspunsul cu o scuturare trista din cap. 

Niciodata nu am inteles de ce parerea altora poate afecta atat de mult pe cineva. De ce o susoteala cand iesi din camera sau o tacere brusca cand intri de face sa te framanti si sa te ascunzi. A da, daca e vorba de prieteni si apropiati care te judeca/barfesc, atunci e normal sa te afecteze. Desi – mai pot fi numiti prieteni cei care fac un astfel de lucru?

Oamenii, insa, se lasa afectati foarte mult de parerea celor mai neinsemate persoane. ‘Vecina de la 3, cu care sunt in relatii de buna ziua, m-a intebat daca am scuturat covorul peste balconul ei. Si asa m-a afectat ca a crezut asta despre mine!’ De ce? Nu reusesc sa inteleg. Spune-i ca nu, si chiar daca nu te crede, tu stii adevarul. Unde e durerea aici?

Am patit o data ca, la o iesire la un restaurant, unui prieten sa i se para ca cei de la masa vecina radeau de noi si asta i-a cam stricat tot cheful. Ok, in primul rand: paranoia much? 🙂 Si in al doilea rand: de ce mi-ar pasa mie de niste persoane care mi s-a parut ca radeau de mine (fara sa stiu de ce) si pe care n-o sa le mai vad niciodata?

Se pare insa ca este inca o anomalie a societatii contemporane: iti pasa suficient de tare de parerea necunoscutilor pentru a te framanta ore bune, dar suficient de putin de lucrurile gresite pe care le vezi la orice pas, pentru a incerca sa le indrepti.

P.S. Dar asta ramane intre noi, da? 🙂





Subiect de conversatie

1 02 2011
„- Siii… tu ce-ai mai facut?”
E foarte aiurea cand conversatia ajunge in acel punct, nu? S-au folosit deja cu succes replicile inevitabile: „Buna”, „Buna”, „Ce mai faci?”, „Bine, tu?, „Bine, nu te-am mai vazut de mult.”, „Daaa.. am fost ocupat cu munca.”, „Da, si eu…” – si apoi: blank. Te uiti in jur, iti scoti telefonul din geanta, te uiti la ceas si o iei de la inceput: „Siii… tu ce-ai mai facut?”

Despre ce discuti cu cine nu ai ce discuta? Fosti colegi de scoala generala, vecini de scara, veri de gradul al 7-lea. Oameni pe care ii cunosti si nu prea, despre care nici nu stii sa spui daca iti plac sa nu. Dar te intalnesti cu ei, o data pe an sau mai rar, in statia de maxi-taxi sau la coada la paina si trebuie sa socializezi, nu?

Asa ca inghiti in sec si bifezi subiectele standard de conversatie:

– Ce mai faci, bine?
– Ce mai stii de X (prieten/cunostinta comuna)
– Ce naspa e la munca, stres mare, bani putini.
– Vremea!

Ma simt de fiecare data jenata cand ajung in acest punct. Vremea e ultima resursa. Dupa ce epuizezi si asta, s-a terminat. Bine, daca ai nervii tari poti sa te aventurezi pe taramul arid al politicii si sa-l injurati impreuna pe Basescu pana ajungeti la ghiseu. Daca nu te tin nervii, da-ti seama brusc ca ti-ai platit deja factura luna asta si fugi! Rusinos, dar sanatos. 😛

Dar cum de cele mai multe ori nu ti-ai platit factura si mai e si ultima zi din luna, va trebui sa stai si sa rabzi. Don’t get me wrong, nu sunt chiar atat de anti-sociala. 🙂 Doar ca am avut cateva experiente traumatizante, cand – o data epuizate subiectele banale si safe – am fost atrasa intr-o discutie despre Mircea Badea/Bianca Dragusanu/stirile de la ora 5, etc.

Si atunci –  daca interesele noastre sunt la mile departare, crede-ma ca prefer sa vorbim despre vreme pana se schimba anotimpul! Iar decat sa imi povestesti un episod intreg din telenovela ta turceasca, prefer sa pastram o tacere incomoda 😛

P.S. Siii… voi ce mai faceti? 🙂




Tipologii

17 06 2010

cei care tac
cei care cauta
cei care vad
cei care vor sa vada
cei care nu
cei care mereu da
cei care au depinde lipit de buze
cei care vorbesc
cei care vorbesc vorbesc
cei care nu tac
cei care compun uneori
cei care compun des
cei care descopun
cei care spera pentru ca le e usor
cei care spera pentru ca le e frica
cei care plang
cei care nu pot plange
cei care nu mai pot
cei care se lovesc de lucruri
cei care lovesc lucrurile
cei care trec prin ele
cei care descopera
cei care ascund
cei care se ascund
cei care sunt transparenti
cei care sunt stralucitori
cei care sunt fazi
cei care sunt opaci
cei care privesc





Despre singuratate, probabil

9 10 2009
          
Asa. Si:
Am ajuns la capatul blogroll-ului si mereu sunt putin confuza cand ajung aici. Trec prin atatea stari, vieti, oameni!… Ca raman cu ceva sau nu, nici nu conteaza. Concret nu e nimic, dar starea mea se dilueaza cu starile lor voastre. Asa ca imi petrec minutele urmatoare fredonand vreo melodie sau invartind cuvinte pe degete.
 
Blogul asta (al meu) m-a schimbat si nu. M-a conturat si apoi mi-a sters conturul de atatea ori, ca nici nu mai stiu daca sunt aceeasi de la inceput. (Well, nu. Si totusi.) Oricum, nu blogul, dar si el m-a schimbat.
 
Ideea e: nu mai cunosc oamenii. Citesc atatea bloguri, atatea fragmente de vieti, o stare de moment, un sentiment smuls dintr-o paleta mult mai larga… Ce vreau sa spun e: poate ca pe bloguri oamenii sunt mai adanc ei insisi, dar nu sunt complet ei insisi. Si eu am chef sa cunosc un om complet, nu doar in flashuri.
 
Nu am prieteni noi, nu mai stiu sa imi fac, nici cum sau unde. Internetul asta limiteaza atata lucrurile! Am doar prieteni vechi, dar ei sunt doar departe. Ii iubesc, dar nu mai stiu cine sunt. Pentru ca si pe ei ii ‘vad’ acum doar prin flashuri pe mess, mail, blog.
 
P.S.1 (Am vazut ieri un prieten vechi, in real life, dupa mult timp. Vorbeam cu el pe mess, ii citeam blogul – dar nu ii vedeam tristetea din ochi.) Cat de mult dezvaluim, cat de mult ascundem?
 
P.S.2 Nu e prea coerent postul asta. Despre ce vorbesc? … Despre prieteni, comunicare, indepartari, lucruri pierdute. Probabil tot despre singuratate, pana la urma.
 




Bucuresti

6 10 2009

     

Inca de prima oara cand am fost in Bucuresti, impresia pe care mi-a lasat-o orasul a fost de distanta. Distanta intre locurile din oras in care trebuia sa ajung, distanta intre oameni. Oamenii… imi pareau atat de departe unul de altul, desi stateau toti adunati pe scaune de metrou. Imi pareau diferiti, atat de diferiti intre ei! Intr-un oras mic, oamenii se amesteca, seamana, au aceleasi gesturi. E senzatia unui mediu familiar. In Bucuresti, oamenii par ca traiesc izolati de cei din jur, fiecare in lumea lui, cu ziduri facute din paginile ziarului/cartii citite, din castile adancite in urechi. Iar orasul?… hmm… prima impresie a fost ca la intrare trebuia afisat mare: ‘Bine ati venit in Bucuresti! Scuzati dezordinea, suntem in constructie.’

Pe mine ma atrage necunoscutul mai mult decat orice, dar necunoscutul Bucuresti, la prima intalnire, nu m-a atras, ba din contra, m-a respins. Dar de atunci, au tot fost drumuri la Bucuresti, vizite scurte, de o zi-doua, care au facut lucrurile sa se aseze. Am inceput sa vad si eu – uneori – orasul in acea lumina boema care emana din articolele Simonei (careia, apropo, ii spun un ‘La multi ani’ intarziat. 🙂 )

Iar week-end-ul asta, un Bucuresti gri si amortit, un Herastrau sub ploaie, nenumarate drumuri cu metroul, adidasi uzi si esarfa stransa in jurul gatului – m-au facut sa simt (poate doar putin din) farmecul sau. Duminica cred ca m-am indragostit putin de strazile Bucurestiului (pentru ca strazile sunt lucrul cel mai frumos dintr-un oras, cred eu). Bine, poate o contributie a avut-o si faptul ca m-am plimbat cu iubirea de mana. 🙂

7b

10c

14a

18a

19a

20a

P.S.1 ‘Fotografiile’ aste au o poveste!!…

P.S.2 ‘Cat la sanse suta de ploaie?’ 😆