Let’s Do It!

…

Eu sunt o entuziasta. Asa, in sinea mea si doar in zilele senine. 🙂 Dar sunt. Am fost mai mult, acum sunt mai putin, dar sunt.

…

Imi amintesc, eram unul dintre tinerii cu initiative si cu sperante si mai ales cu incredere. Lumea poate fi schimbata, si noi putem! – spuneam. Poate ca spuneam chiar ‘Noi trebuie, e datoria noastra!’. Si ne adunam si ne mobilizam si reuseam: una-alta, chestii minore gen: adunat jucarii pentru copii, adunat hartie, (sau – mai placut: mers in excursii, facut galerie pentru echipa de handbal, etc. 🙂 ) Erau vremuri mai simple 😛

…

Timpul si ochii din ce in ce mai deschisi m-au transformat insa din clasicul copil-adolescent entuziast in clasicul adult: comod, cinic, obosit. Si culmea:

…

• tocmai acum ziarele, blogurile si lumea intreaga e plina de Entuziasm si Initiative si Let’s Do It-uri pe care le-as fi venerat cu vreo doi-trei ani in urma
• tocmai acum reciclarea a luat un avant pe care acum vreo 8 ani aveam impresia ca il doresc doar eu
• tocmai acum cand as avea toate conditiile sa voluntariez pana nu mai pot… Reactia mea este de cele mai multe ori: Meh! 😦

De ce?, m-am intrebat putin suparata cand am observat prima oara. De ce? – n-am inteles in prima secunda. Dar apoi, raspunsurile au venit in avalansa:

• Probabil dezamagirea de a-ti da seama ca totusi, esti prea mic pentru a face ceva care sa conteze cu adevarat
• Probabil realizarea ca un om nu poate schimba o lume, si nici 500 de oameni nu pot schimba modul de a gandi si de a actiona al celorlalti 210.000 de locuitori ai orasului
• Probabil revelatia faptului ca nu prea ai cui sa ii vorbesti si ca mesajul se opreste la tine si la cei cativa prieteni care oricum iti impartaseau parerile
• Probabil intelegerea ca oricum, ceva ce faci o data pe an, cu oricata mediatizare, n-are cum sa conteze prea mult.

Asa ca astazi raspund Meh! la orice Let’s Do It! Pentru ca am obosit sa incerc sa schimb ceva ce mi-e tot mai evident ca nu poate fi schimbat. Pentru ca ma frustreaza intr-o oarecare masura aceste Initiative in care vad acum doar un entuziasm sec sau bolnavicios. Pentru ca oricum, de mult am ajuns sa cred ca orice schimbare si orice initiativa tine de responsabilitate individuala, si nu de campanii puternice de marketing si de spirit de turma.

Asa ca imi pastrez entuziasmul pentru mine si mi-l diluez intr-un mod de viata care sa ma faca sa ma simt confortabil cu mine insumi. Imi asum responsabilitatile individuale ca pe concluzii la care am ajuns si pe care mi le-am catalogat ca guide-lines de comportament. Iar cauzele pentru care odata consideram ca merita sa ma lupt cu morile de vant mi le-am transformat in principii cuminti pe care le respect in bucatica mea de lume.